Biblice De meditat ... Resurse

Scrisoarea de dragoste a Tatalui

O scrisoare din partea lui Dumnezeu pentru tine

Copilul Meu….

Tu poate nu ma stii, dar eu te cercetez de aproape si te cunosc
Stiu cand stai jos, si cand te ridici
Si cunosc toate caile tale
Pana si perii de pe cap ti i-am numarat
Caci esti facut dupa chipul Meu
In Mine ai viata, miscarea si fiinta
Pentru ca esti al Meu
Te cunosteam dinainte de a te fi nascut
Te-am ales mai dinainte
Nu esti o greseala, pentru ca toate zilele tale erau scrise deja in Cartea Mea
Stabilisem precis data nasterii tale, si locul unde vei locui
Esti o faptura asa de minunata
Caci te-am tesut in pantecele mamei tale
Si te-am ocrotit pana in ziua in care te-ai nascut
N-am fost inteles de cei care nu ma cunosc
Nu sunt departe, sau aprig, ci sunt expresia dragostei depline
Iar dorinta Mea e sa-mi arat dragostea fata de tine
Pentru simplul motiv ca-Mi esti copil si ca-ti sunt Tata
Si-ti pot oferi mai multe decat ar face vreun tata pamantesc
Pentru ca Eu sunt Tatal perfect
Fiecare dar bun pe care-l primesti vine din mana Mea
Fiindca Eu iti stiu nevoile
Planul Meu penttru viitorul tau a fost intotdeauna plin de speranta
Pentru ca te iubesc cu o dragoste vesnica
Gandurile Mele fata de tine sunt nepatrunse si mai multe decat nisipul marii
Ma bucur de tine cu o mare bucurie
Si nu voi inceta sa-ti fac bine
Pentru ca esti comoara Mea
Si vreau sa pun in tine intreaga inima Mea si intreg sufletul Meu
Si vreau sa-ti arat lucruri mari si minunate
Daca ma vei cauta din toata inima, Ma vei gasi
Fa din Mine desfatarea ta, si-ti voi da tot ce-ti doreste inima
Pentru ca Eu dau dupa placerea Mea
Si sunt gata sa-ti fac mai multe decat poti crede
Pentru ca Eu sunt cel mai mare sprijinitor
Si de asemenea, sunt Tatal care te mangaie in toate necazurile tale
Cand inima ti-e franta, iti sunt aproape
Ca un pastor ce-si poarta mielul in brate, asa te port Eu in inima Mea
Odata iti voi sterge lacrima de la ochi
Si voi indeparta orice durere pe care ai cunoscut-o n lumea aceasta
Eu sunt Tatal tau si te iubesc cum imi iubesc Fiul, pe Isus
Pentru ca dragoistea Mea, in Isus a fost aratata
El este intiparirea fiintei Mele
Si a venit sa-ti arate ca sunt de partea ta, si nu impotriva ta
Si sa-ti spuna ca nu-ti tin in seama pacatele
Isus a murit pentru ca tu si cu Mine sa fim impacati
Moartea Lui a fost ultima Mea dovada de dragoste fata de tine
Am dat tot ce-am iubit pentru ca sa pot primi dragostea ta
Daca accepti darul Fiului Meu, Isus, Ma primesti pe Mine
Si nimic nu te va desparti de dragostea Mea de acum inainte
Hai acasa si te voi duce prin slava cerurilor, cea mai mare din catre s-au vazut vreodata
Am fost intotdeauna Tata, si voi fi intotdeauna Tata
Intrebarea e: „Vrei sa fii copilul Meu?”

Cu drag,
Tatal Tau, Dumnezeul atotputernic

Alfa Omega TV –

Evenimente crestine Leadership Resurse

Pentru cei interesati – Study with Ravi and Alister McGrath at the 2013 RZIM Summer Institute

June 9 – 14, 2013

The key to effective and holistic apologetics is to properly understand the nature, life, and work of Jesus Christ over and against competing worldviews and popular distortions, Christian or otherwise. Although, many are familiar with the depiction of Christ as the light of the world in John’s first epistle, few have given serious thought to what John means when he equates Christ with light. There are numerous well-meaning but insufficient treatments of Jesus on the part of his believers, epitomized by the phrase “Jesus is the answer.” There is a real need for a deeper understanding of who Jesus is and why he is the “light of men.”

The goal of the RZIM Summer Institute 2013 is to foster a more robust understanding of the nature, life, and work of Jesus Christ, and to motivate and equip its participants to make comprehensible to others why Christ is the light of the world.


The RZIM Summer Institute is a concentrated week of study conducted by RZIM speakers and multiple adjunct lecturers. The week is a series of five sessions broken out by topic and emphasis, as well as daily corporate worship and devotions. The Summer Institute also provides a special elective track based on one’s interest of the following: church, university, marketplace, or arts. It aims to address the most pressing needs of the church in America today. It also provides an answer to the often stated request for an in-depth training program within the United States. Capacity is limited to approximately 150 attendees.

During the worship, devotions, fellowship time, we will share how the RZIM team gains critical insights into our culture and how they engage an increasingly secular world both on a popular and an academic level. But we also hope to invest personally in you.

One of the greatest rewards of the RZIM Summer Institute is the availability of the speakers.  This is a place where one-on-one interaction is not only possible but also encouraged.  These speakers are interested in your journey and the calling God has placed on your own life.


The RZIM Summer Institute is held at Wheaton College, located in Wheaton, Illinois. Situated 25 miles west of culturally rich Chicago, Wheaton College offers a convenient site for the Summer Institute with its close proximity to both O’Hare International Airport (ORD) and Midway Field (MDW). Founded in 1860 by visionary Jonathan Blanchard, Wheaton College exists today as a stronghold of Christian higher learning. Since the college’s founding, Wheaton remains true to its motto,“For Christ and His Kingdom.”

One of the many highlights of the college is the Billy Graham Center, which houses the Billy Graham Center Museum. Visitors to the museum will enjoy a unique visual overview of the history of Christian evangelism and its influence on American society. With rare artifacts and interactive displays that begin with the early history of America and climax with a powerful walk-through presentation of the gospel message, the museum offers a unique depiction of missions, evangelism, and contemporary Christian art.

Another unique feature of Wheaton College’s campus is The Marion E. Wade Center. The Wade Center houses a major research collection of the books and papers of seven British authors: Owen Barfield, G.K. Chesterton, C.S. Lewis, George MacDonald, Dorothy L. Sayers, J.R.R. Tolkien, and Charles Williams. In addition, the Wade Center has a museum where such pieces as C.S. Lewis’s family wardrobe and writing desk, J.R.R. Tolkien’s desk, Pauline Baynes’s original map of Narnia, and many other memorabilia, photographs, books, and manuscripts are on display.

More information on Wheaton College and the surrounding area can be found

The RZIM Summer Institute is not a function of Wheaton College.


Summer Institute, June 9-14, 2013 $400 early bird discount (per registration type) Standard Cost
Type By April 30 May 1 – June 1
Standard Room (2 per room; 4 per bathroom)



Private Room (1 per room; 2 per bathroom)



Married Couple (2 per room; 2 per bathroom)



Commuter (no accommodations)



The standard cost of the RZIM Summer Institute is $1800 per person ($1400 by April 30). The standard room is double occupancy.  There are a limited number of private rooms available on a first-come, first-serve basis for $2000 ($1600 by April 30).

Married couples may be accommodated in the same room for $3000 ($2600 by April 30).  All rooms are located in Wheaton residence halls and have a suite-style room/bath.

The RZIM Summer Institute is intended to be a residential week.  However, for those who do not need accommodations, the price is $1600 ($1200 by April 30).

Prices include all meals, refreshments, tuition and materials.  Attendees are responsible for all travel arrangements to and from Wheaton College.

We regret that we are unable to offer any scholarships.

Registration closes once capacity is reached or on June 1.  No refunds will be given after June 1.


Click here to register online or contact the RZIM Atlanta office, by phone at 770-449-6766 or by email at

To secure a place at the RZIM Summer Institute you will be required to pay a non-refundable deposit of $500 upon registration and to pay the balance by May 1.


This year’s speakers:

Ravi Zacharias
Stuart McAllister
Alister McGrath
Andy Bannister
Margaret Manning
John Njoroge
Bruce Beard
Sandy Reimer
Fazale Rana
Cameron McAllister
Chris Mitchell
Lyle Dorsett
Bruce Matson


Bombings in Pakistan kill 115 in deadliest day in years – Washington Times

Bombings in Pakistan kill 115 in deadliest day in years – Washington Times.

QUETTA, Pakistan — A series of bombings in different parts of Pakistan killed 115 people on Thursday, including 81 who died in a sectarian attack on a bustling billiard hall in the southwest city of Quetta, officials said.

The blasts punctuated one of the deadliest days in recent years in Pakistan, where the government faces a bloody insurgency by the Taliban in the northwest and Baluch militants in the southwest.

The country is also home to many enemies of the United States that Washington has targeted with drone attacks.

A U.S. missile strike Thursday killed five suspected militants in the seventh such attack in two weeks, Pakistani intelligence officials said.

The billiard hall in Quetta, the capital of Baluchistan province, was hit by twin blasts about five minutes apart on Thursday night, killing 81 people and wounding more than 120 others, senior police officer Zubair Mehmood said.

The billiard hall is in an area dominated by Shiite Muslims, and most of the dead and wounded were from the minority sect, said another police officer, Mohammed Murtaza.

Read more:
Follow us: @washtimes on Twitter

Istorica Mapamond Resurse

Eseu despre Islam de Oriana Fallaci

Articol preluat de pe

ÎN LINIE DREAPTĂ     Conservatori Români

Conflict între două culturi

 · 3 martie 2012 · 3 Comentarii

Oriana Fallaci – Mânia și orgoliul, Ed. Corint, București, 2011, p. 104-117.

Vreau să discutăm despre ceea ce tu numești Dezacord (și eu numesc Conflictîntre două culturi. Ei bine, dacă vrei să știi, pe mine mă plictisește până și să vorbesc despre două culturi: să le pun pe același plan, ca și cum ar fi două realități paralele, de aceeași greutate și de aceeași măsură.

Pentru că la baza civilizației noastre se află Homer, Socrate, Platon, Aristotel, Fidias, Arhimede, Euclid, Grecia Antică, cu Panteonul său, sculptura sa, arhitectura sa, poezia sa, matematica sa, filosofia sa, descoperirea Democrației. Este Roma antică, cu grandoarea sa, cu experiența sa juridică, conceptul de Lege, Dreptul Roman. (Un concept rămas inegalat timp de secole, un drept la care și azi ne referim.) Există literatura sa, sculptura sa, arhitectura sa, adică palatele sale, amfiteatrele sale, apeductele sale, podurile, drumurile sale.

Există un revoluționar, acel Isus mort pe cruce, care ne-a învățat (și, din păcate, noi nu am înțeles și nu am învățat) ce înseamnă dragostea și dreptatea. Există și o biserică de la care avem Inchiziția, de acord. Care ne-a torturat și ars de mii de ori pe rug, care aproape că l-a omorât pe Galileo Galilei, l-a umilit și l-a făcut să tacă și care timp de secole ne-a constrâns să sculptăm și să pictăm doar Chriști și Fecioare. Dar care a adus și o mare contribuție la istoria gândirii. Nici măcar o atee ca mine nu o poate nega.

Și apoi există Renașterea. Există Leonardo da Vinci, și Michelangelo, și Rafael, și Lorenzo Magnificul. Există Erasmus din Rotterdam, și Thomas Morus, și Descartes, și Spinoza, și Pascal, și Giambatista Vico. Există Iluminismul. Există Rousseau. Există Voltaire. Există Enciclopedia. Și există muzica. Acea muzică interzisă în cultura lor sau în presupusa lor cultură: vai de tine, dacă fredonezia canțonete sau Corul din Nabucco. („Cel mult pot să admit câteva marșuri pentru soldați”, mi-a spus Khomeini. Așa că era inutil să-i vorbesc despre Bach sau despre Mozart, despre Beethoven, sau Rossini, sau Donizzetti, sau Verdi.)

În sfârșit, există știința, pentru numele lui Dumnezeu, și tehnologia care derivă din ea. O știință care în câteva secole a făcut descoperiri amețitoare, a făcut minuni demne de vrăjitorul Merlin. Copernic, Galileo, Newton, Darwin, Pasteur, Einstein nu erau nicidecum discipoli ai lui Mahomed. Sau mă înșel? Motorul, telegraful, electricitatea, radionul, telefonul, televiziunea nu se datorează deloc mollahilor și ayatollahilor. Sau mă înșel? Navele cu aburi, trenul, automobilul, avionul, navele spațiale cu care ama ajuns pe Lună și pe Marte și în curând vom merge cine știe unde, la fel. Sau mă înșel? Transplantul de inimă, de ficat, de plămâni, de ochi, tratamentul cancerului, descoperirea genomului, idem. Sau mă înșel?


Și să nu uităm standardul de viață pe care cultura occidentală l-a atins la fiecare nivel al societății. Faptul că la noi nu se mai moare de foame și de frig, de mizeri și de boli înainte considerate nevindecabile. Faptul că la noi femeile sunt egale cu bărbații. Ca și faptul că la noi oricine își poate exprima propria opinie. Și chiar dacă toate acestea nu ar fi importante, ceea ce eu nu cred, spune-mi: în urma celeilalte culturi, cultura bărbaților cu tunică și turban, ce este?

Fără nici un respect față de Istorie, care, dacă nu ma înșel, consemnează rezultatele dobândite de vechii egipteni, de sumerieni, de asiro-babilionieni, de fenicieni, de evrei, de greci, de romani, de revoluția creștină, greierii afirmă că Islamul a fost „un far al civilizației nedepășit.”O cultură ajunsă la cele mai înalte culmi ale artei, literaturii, filosofiei, matematicii și chiar ale tehnologiei. Dar nu mi se pare că lucrurile stau chiar așa. Și să începem de la artă.

Ei bine, în artele plastice și figurative acel „far” a produs foarte puțin. Nici un fel de statui, nici un fel de picturi. Să mulțumim cerului că nu a distrus mozaicurile executate de bizantinii învinși și de andaluzii subjugați. Să mulțumim cerului că ne-a lăsat câteva motive ornamentale și câteva miniaturi ale sultanilor. (Totuși, pentru a-și face un portret adevărat, Soliman Magnificul a trebuit să-l cheme la Istanbul pe Giambellino. Adică pe Giovanni Bellini, venețian și catolic.) De fapt, în domeniul artei, musulmanii întotdeauna s-au exprimat prin arhitectură și atât. Limitată la moschei și minarete, de altfel, la alcazare (palate fortificate), la caravanseraiuri (popasuri pentru caravane) și la palatele sultanilor cu haremurile lor.

Moscheea din Damasc este un edificiu excelent, de acord. Moscheea albastră și Moscheea Albă din Istanbul sunt splendide. (Totuși, aceasta din urmă este datorată arhitectului italian Montani.) Alhambra din Granada și Alcazar din Sevillia, de acord, sunt impresionante. Totuși, nu se cunoaște ca acești maeștri să fi construit vreodată un pod, un amfiteatru, un apeduct public sau un drum. O Via Appia, de exemplu. Un Colosseum.

(Apeductele le construiau doar pentru băile, fântânile, grădinile sultanilor sau vizirilor. Drumuri nu le trebuiau, pentru că se deplasau în deșert. Nici poduri pentru că fluvii aveau puține și le traversau cu barca. În ceea ce privește amfiteatrele, sunt edificii ridicate pentru popor. Iar de popor sultanilor și califilor și vizirilor nu le păsa deloc. Îl foloseau pe post de carne de tun pentru cuceririle lor și atât.)

În domeniu muzicii, idem. Muzica preislamică a supraviețuit prin cântece populare, care nu mi se par comparabile cu cânturile gregoriene, cu simfoniile lui Mozart și Bach, cu corurile lui Haendel și uverturile lui Verdi. Flamencoul a înflorit printre spaniolii din Andaluzia și, dacă nu ar fi fost Occidentul căruia i-au trezit admirație, chiar și lăuta și mandolina (instrumente descoperite de arabi înainte ca Profetul să se nască) și-ar fi terminat existența în gunoi. Cine știe de ce, armoniile muzicale le provoacă fiilor lui Allah o profundă aversiune.

Poezia, nu. Sunt de acord cu acest lucru. Totuși, lăsând la o parte lirica persană și pe toți Omar Khayyam, nu văd exemple ieșite în evidență. Mahomed îi ura pe poeți mai rău mai mult chiar decât pe pictori și pe muzicieni și doar la Medina a dat poruncă să fie decapitați patru, printre care poetesa Asma bin Marwan, care îi dedicase versuri puțin elogioase. Desigur, acest lucru nu a ajutat Islamul să ne dea un Petrarca, un Dante Alighieri, un Goethe, un Baudelaire sau un Leopardi.

În ceea ce privește proza, unicul triumf care, vai, îi scoate în evidență este Coranul. Carte care conceptual plagiază în manieră nerușinată Biblia, Torah, Evangheliile. Și care, în ciuda nenumăratelor noi versiuni, din punct de vedere stilistic, lasă mult de dorit. În ceea ce privește conținutul, vai, Mahomed spunea că i-l dictase Arhanghelul Gabriel în persoană și cu dezlegare de la Dumnezeu. Dar după părerea mea, în zilele acelea Arhanghelul Gabriel nu era în formă. Și nici Dumnezeu.

În domeniul filosofiei, situația se schimbă în bine, sunt de acord. Spre secolul al VII-lea, în mânăstirile creștine din Siria și Palestina, războinicii Profetului prădaseră textele în greacă ale lui Platon, Aristotel, Epicur, ale neoplatonicienilor etc. Învățații, la rândul lor, îi traduseseră, persoanele culte s-au adăpat din ele, așa încât în secolul al IX-lea îl avem pe Al-Kindi. După opinia greierilor, „filosoful arabilor.”În secolul al XI-lea, Ibn Sina, adică Avicenna. Mai cunoscut, totuși, ca terapeut și clinician. În secolul al XII-lea, Ibn Rushd sau Averroes. Jurist, medic, matematician și mai ales autor al unor faimoase Comentarii la Aristotel, apoi al impresionantei scrieri Destructio Desctructionis, operă prin care revendică libertatea de gândire față de credință, face distincția dintre rațiune și religie, susține că interpretarea ad literram a Coranului merge pentru ignoranți, nu pentru oamenii instruiți și, în sfârșit, explică necesitatea separării puterii politice de puterea religioasă.

[Toate, lucruri pentru care nefericitul a intrat în polemică cu fideistul Al Ghazali, după care, în 1195, a fost nevoit să fugă din Cordoba, apoi să se ascundă la Fez, unde călăii califului i-au dat de urmă și l-au aruncat în închisoare. I-au ars cărțile, l-au tratat ca pe un delincvent. Și doar cu câteva luni înainte de a muri, în vârstă de șaptezeci și doi de ani, a putut să se întoarcă în Andaluzia.]

Oh, da. Gândirea lui Averroes este modernă. Nu întâmplător, avveroismul (prezentat ca aristotelism intelgral sau naturalism) s-a predat până la Renaștere în aproape toate universitățile europene. I-a influențat pe mulți învățați occidentali, în 1270 și în 1277 a fost condamnat de către arhiepiscopul Parisului și în 1513 a fost interzis de Conciliul de la Lateran.

Dar Averroes este un caz special. Avicenna și Al Kindi nu îi seamănă mult, nici filosofii care în lumea islamică au apărut după el. Pricepuți la asimiliarea ideilor altora și prin urmare impregnați de înțelepciunea greacă, de neoplatonism, misticism, de erudiție amestecată cu bigotism, ei nu oferă niciodată o gândire nouă. O idee revoluționară. Par mai degrabă profesori de filosofie decât filosofie, iar printre ei nu găsești un maestru de calitate. Un Telesio, de exemplu, un Giordano Bruno, un Campanella, un Montaigne. Sau un Bacon, un Leibniz, un Locke, un Kant. În concluzie, le lipsește geniul. Originalitatea, creativitatea sau capacitatea de a inventa, de a îndrăzni, de a schimba. Le lipsește, pentru că sunt împiedicați de o credință care îi învață doar să se supună și care, în consecință, înăbușește imaginația, condamnă la imobilitate și în cel mai bun caz la mediocritate. Aspect care este valabil și pentru virtutea de care se mândresc cel mai mult: presupusa supremație în matematică.

Ca întotdeauna zbierând la mine, ca întotdeauna stropindu-mă cu saliva scârboasă, în 1972, Arafat mi-a spus că a sa cultură ne era superioară (el poate să folosească, așadar, adjectivul superior?) pentru că bunicii săi inventaseră matematica. Dar Arafat are memorie scurtă, în afară de inteligență slabă. Tocmai pentru acest motiv se contrazice la fiecare cinci minute și odată cu saliva lui scârboasă nu scuipă decât prostii.

De acord, nimeni nu poate nega faptul că în științele exacte matematicienii Islamului au avut o contribuție însemnată. Cu Al Kwarizmi, cu Al Hasib, cu Al Battani, de exemplu. Cu Al Biruni, cu Al Sufi, cu Al Wafa. Cu același Avicenna, același Averroes, același Omar Khayyam. (Până acum câteva secole, cunoașterea umană nu se împărțea în categorii. Persoanele erudite se interesau de toate, se ocupau de toate. Filosofia, matematica, medicina, teologia, ingineria, jurisprudența, muzica, pictura, literatura.) Și întrucât matematica nu-i expunea la erezii, pedepse, în acel domeniu al cunoașterii s-a dezlănțuit geniul lor de asimilatori.

Suntem în 820, de fapt, când Al Kwarizmi elaborează tabelele sinusurilor și cosinusurilor (deja concepute de Ptolemeu și dezvoltate de indianul Aryabhata). Și în 860 Al Halib completează tabela tangentelor și a cotangentelor (deja formulată de indianul Brahmagupta). Și în 912 Al Battani studiază echinocțiile (deja cunoscute lui Ptolemeu) și Al Biruni termină lucrarea despre statică (deja bine cunoscută egiptenilor și apoi lui Arhimede). Și în 1100 Omar Khayyam înfruntă calculul algebric. Dar între aspectele enumerate (atenție la paranteze!) și a inventa ceva există o mare diferență. Și deja, în 1200 nu mai văd nume comparabile cu acelea. În 1300 idem. În 1400 nu mai văd decât câțiva astrologi dedicați astronomiei și câțiva alchimiști obsedați de căutarea pietrei filozofale, adică a visului de a transforma metalele neprețioase în aur. În 1500 și în 1600, când noi îi avem pe Copernic, pe Galilei și Newton, liniște de mormânt. Și totuși acele secole corespund apogeului Imperiului Otoman și…

Mă înșel oare sau marile cuceriri ale culturii au loc atunci când o societate ajunge la înalte grade de putere și bogăție? Și, tot referitor la tăcerea mai sus amintită, mă întreb cine este imbecilul care, pentru a preaslăvi știința islamică, atribuie fiilor lui Allah inventarea ochelarilor și a telescopului. Ochelarii i se datorează lui Allesandro da Spina, florentinul care în 1268 a materializat studiul lui Roger Bacon asupra posibilității de a corecta miopia. (Ghicește cum: încastrând două lentile într-o ramă fixată pe urechi sau, printr-un arc, pe nas.) Și telescopul a fost construit în 1609 de către Galileo Galilei, care a observat relieful Lunii, fazele planetei Venus, sateliții lui Jupiter.

Și în ceea ce privește medicina, contribuția științei islamice este caracterizată de obișnuita lipsă de originalitate și creativitate. Și aici ea consistă în absorbția și răspândirea vechilor texte ale grecilor. Și aici ea se oprește la perioade de înflorire a Imperiului Otoman. Pentru a nu comite nedreptăți, mi-am procurat o listă a celor mai cunoscuți și iat-o aici.

Întemeietorul a fost un oarecare Hunayn Ibn Ishak, mai bine cunoscut cu numele latin de Ioannitius, care, în secolul al IX-lea, i-a tradus în arabă pe Hipocrat și Galenus, medicul gladiatorilor și apoi al lui Marcus Aurelius. Dar Ioannitius nu era musulman. Era un creștin nestorian venit la Bagdad. În secolul al IX-lea, îl avem pe un oarecare Rhazes, care a scris mai multe comentarii în latină despre Galenus, precum și tratatul De variolis et morbillis. (Chiar și pe acesta în latină, ca să vezi!) În secolul al X-lea, îl avem pe andaluzul Abu Al Qasim care, mai cunoscut sub numele de Albucasis, conduce un spital la Cordoba și lasă însemnări rudimentare despre chirurgie.

În secolul al XI-lea, foarte cunoscut este persanul Avicenna, care lasă celebra Carte a vindecărilor și celebrul Canon al medicinei. Autorul vorbește despre meningită, pleurită, febră eruptivă, apoplexie, dar este influențat de Galenus și de modul său înspăimântător de a-i trata pe oameni: capete de porumbei, picioare de scorpion, urină de femeie sau de vacă și nu-ți mai spun ce altceva. Tot în secolul al XI-lea, a trăit andaluzul Maimonide. Nici el nu era musulman. Maimonide era evreu, operele sale sunt în ebraică, dar fiii lui Allah și l-au însușit, pentru că, alungat din Cordoba, s-a refugiat la Cairo, unde a devenit chirurgul personal al sultanului Saladin cel Feroce. În secolul al XII-lea, îl avem pe Averroes. (Dar Averroes a lăsat foarte puține urme în domeniul medicinei.)

În secolele următoare, adică acelea care corespund apogeului Imperiului Otoman, nimic. Să fim bine înțeleși, cineva trebuie să fi fost. Este de neconceput ca, la apogeul puterii și al bogăției lor, sultanii să nu se fi înconjurat de medici curanți. Și totuși, exceptându-i pe taumaturgi și pe necromanți, adică pe vrăjitori, lăsându-i la o parte pe astrologi și chimiști, care căutau piatra filozofală, singurul nume pe care îl găsesc în secolele al XV-lea, al XVI-lea și al XVII-lea este acela al lui Avicenna, mort de mult, dar tradus acum în latină și deci cunoscut în toată Europa.

Și aici începe greul pentru că greierii susțin că, începând din Evul Mediu până în 1600, medicina s-a extins în Europa grație școlii islamice. Dar și asta e o minciună gogonată. În Evul Mediu, ea se răspândește datorită călugărilor benedictini, adică grație plantelor lor medicinale, alambicurilor lor, distilatelor lor, științei farmacologice pe care o dezvoltaseră în mânăstirile lor. (De la 1000 la 1300, și datorită Școlii din Salerno, școlii din Montpellier, ca și universităților din Padova, Bologna și Paris.) Și de la 1400 la 1600, ea a înflorit grație Renașterii. Acea Renaștere pe care Islamul nu a avut-o niciodată.

Dragul meu, există un singur domeniu în care fiii lui Allah s–au distins, fără echivoc, domeniul militar, supremația armatelor. Dacă nu mă crezi, uită-te pe un atlas geografic. Vei vedea că în timpul otomanilor peste jumătate din planetă suferea sub călcâiul Islamului. Și prin jumătate de planetă, înțeleg tot Orientul Mijlociu, tot continentul african, două sferturi din Asia, unde înaintaseră și în India, și în China, plus două sferturi din Europa, de unde ajunseseră și în Ucraina, în Rusia și în Islanda. Doar la Polul Nord, la Polul Sud, în Australia și pe continentul american, încă nedescoperit, aceși pacifiști nu ajunseseră încă.

Și amănuntul cel mai îngrozitor este că o asemenea lăcomie nu a fost niciodată izbăvită de vină prin aducerea unui strop de progres.O picătură de lumină, o idee nouă. Isuse Hristoase! Alți invadatori tot aduseseră, tot ar fi adus ceva bun. Folosirea raționamentului, de exemplu. Plăcerea cunoașterii, gustul frumosului. Ei bine, nu.

Invadând, prădând, masacrând, subjugând, au adus doar cultura primitivă a unei lumi care se baza pe tiranie, pe bigotism și pe cruzime. Au știut să impună doar obiceiurile și abuzurile unei religii care copia, care copiază, tot ce este mai rău din religiile apărute înaintea ei. I-au învățat pe alții doar versetele unei cărți, niciodată discutată, niciodată pusă la îndoială, niciodată revizuită! O carte care, cu toate acestea, pretinde să condenseze istoria omenirii și că a dominat-o chiar în trecutul îndepărtat. Adică pe vremea lui Avraam, pe vremea în care Islamul nu exista.

Și acum, lasă-mă să examinez calitățile acestei cărți infailibile, inviolabile, incomparabile. Lasa-mă să contemplu comorile acestui presupus patrimoniu pe care greierii de lux îl respectă mai mult decât uau respectat Das Kapital.



Istorica Mapamond

Fata ascunsa a comunismului – Coreea de Nord (AFR)

Redam in traducere romana citeva pagini de la inceputul cartii Escape from Camp 14. Traducerea, excelenta, a fost facuta pentru noi de un voluntar AFR, Octavia Nastase. Ii multumim. Va dorim o lectura placuta.

Prima executie: Prima sa amintire este o executie. Mergea cu mama sa catre un camp de grau aflat langa raul Taedong, unde garzile adunasera mai multe mii de prizonieri. Agitat de multime, baiatul s-a tarat printre picioarele adultilor catre primul rand, unde a vazut garzile legand un om de un stalp de lemn. Shin In Geun avea patru ani, prea tanar pentru a intelege discursul rostit inaintea acelei executii. La numeroasele executii din anii urmatori, auzea gardianul care supraveghea spunand multimii cum ca prizonierului care urma sa moara i s-a oferit eliberarea in schimbul muncilor grele, dar acesta refuzase generozitatea guvernului Nord Coreean. Pentru a preveni ca prizonierul sa blesteme statul care urma sa-i ia viata, gardienii ii indesasera pietre in gura si ii acoperisera capul cu o gluga.

La prima executie, Shin a privit trei gardieni tintind. Fiecare a tras de trei ori. Zgomotul pustilor lor l-a inspaimantat pe baiat care a cazut pe spate. Dar s-a ridicat pe picioare la timp ca sa vada gardienii dezlegand corpul moale, plin de sange al prizonierului, infasurandu-l intr-o patura si urcandu-l intr-un carucior.

In Lagarul 14, o inchisoare pentru inamicii politici ai Coreei de Nord, adunarile a mai mult de doi prizonieri, erau interzise, cu exceptia executiilor unde toata lumea trebuia sa asiste. Lagarul de munca folosea executiile publice – si teama pe care o genera – ca pe un moment educativ. Gardienii lui Shin din lagar i-au fost profesori – si educatori. Ei ii erau mama si tata. Ei l-au invatat ca prizonierii care incalca regulile lagarului merita omorati. Pe un deal de langa scoala sa, a fost afisat un slogan: „Totul conform regulilor si regulamentelor.” Baiatul a memorat cele zece reguli ale lagarului, „Cele zece porunci” asa cum le-a numit mai tarziu, pe care le poate inca recita. Prima spunea: „Oricine este prins incercand sa evadeze va fi impuscat imediat.”


Dupa zece ani


La zece ani dupa acea prima executie, Shin s-a intors pe acelasi camp. Din nou, gardienii au adunat o multime mare de oameni. Din nou, un stalp de lemn a fost infipt in pamant. O spanzuratoare provizorie a fost de asemenea construita. Shin a sosit de aceasta data pe bancheta din spate a unei masini condusa de un gardian. Avea catuse la maini si era legat la ochi cu o carpa. Tatal sau, de asemenea incatusat si legat la ochi, sedea alaturi de el in masina. Fusesera eliberati dupa ce au stat opt luni intr-o inchisoare subterana din Lagarul 14. Ca o conditie a eliberarii, au semnat documente promitand sa nu discute niciodata despre ceea ce li s-a intamplat in subteran.

In inchisoarea lagarului, gardienii au incercat sa obtina prin tortura marturii din partea lui Shin si a tatalui sau. Voiau sa stie despre evadarea esuata a mamei si unicului frate al lui Shin. Gardienii l-au dezbracat, i-au legat carpe la incheieturile mainilor si la glezne si l-au agatat de un carlig din tavan. Apoi l-au atirnat peste foc. Shin a lesinat cand carnea sa a inceput sa arda. Dar nu a marturisit nimic. Nu avea ce sa marturiseasca. El nu conspirase cu mama si cu fratele ca sa evadeze. El credea ceea ce gardienii il invatasera inca de la nastere in lagar: ca nu va scapa niciodata si ca trebuie sa declare pe oricine care vorbeste despre evadare. Nici macar in visele sale Shin nu se gandea la evadare.


Gardienii l-au invatat ceea ce orice scolar nord coreean invata: ca americanii sunt niste ticalosi care planuiesc sa-i invadeze si sa le devasteze tara. Coreea de Sud este panarama sefului american. Coreea de Nord este o tara mareata ai carei conducatori curajosi si geniali starnesc  invidia intregii lumi. Intr-adevar, Shin nu cunostea nimic despre existenta Coreei de Sud, a Chinei sau a SUA. Spre deosebire de conationalii sai, el nu a crescut cu fotografia omniprezenta a Dragului Conducator, cum era numit Kim Jong Il. Nici nu a vazut fotografii sau statui ale tatalui lui Kim, Kim Il Sung, Marele Conducator care a fondat Coreea Nord si care ramane presedintele etern al tarii, in ciuda mortii sale din 1994.



Desi nu a fost destul de important pentru spalarea pe creier, Shin a fost invatat sa-si toarne familia si colegii de scoala. Primea mancare ca recompensa si se alatura gardienilor batandu-i pe copiii pe care-i trada. Colegii sai, la randul lor, radeau de el si il bateau. Cand gardianul i-a scos legatura de la ochi si a vazut multimea, stalpul de lemn si spanzuratoarea, Shin a crezut ca urmeaza sa fie el executat. Totusi, nu i se bagasera pietre in gura. Catusele i-au fost scoase. Un gardian l-a condus in fata multimii. El si tatal sau urmau sa fie spectatori. Gardienii au tarat o femeie de varsta medie la spanzuratoare si au legat un tanar de stalpul de lemn. Acestia erau mama si fratele mai mare al lui Shin.


Un gardian a strans un lat in jurul gatului mamei sale. Aceasta a incercat sa-l priveasca pe Shin insa acesta a evitat privirea ei. Dupa ce aceasta a incetat sa se mai zbata agatata in franghie, fratele lui Shin a fost impuscat de trei gardieni. Fiecare a tras de trei ori. Privindu-i murind, Shin era usurat ca nu era el cel omorat. Era manios ca mama si fratele sau planuisera sa evadeze. Si desi nu a spus-o nimanui timp de cinsprezece ani, el era responsabil pentru executiile lor.


Dupa noua ani

Noua ani mai tarziu dupa executia mamei sale, Shin s-a strecurat printr-un gard electric si a fugit prin zapada. Era 2 ianuarie 2005. Inainte de acest moment, nimeni nascut intr-un lagar nord correan nu mai evadase. Si dupa cate se pare, Shin este singurul. Avea douazeci si trei de ani si nu cunostea pe nimeni in afara lagarului. Intr-o luna a ajuns in China. In doi ani, traia in Coreea de Sud. Patru ani mai tarziu, traia in California de Sud si era ambasador senior la organizsatia Libertate pentru Coreea de Nord (LiNK), un grup american pentru drepturile omului.


Numele sau acum este Shin Dong-hyuk. L-a schimbat dupa ce a ajuns in Coreea de Sud, o incercare de a se reinventa ca om liber. Este aratos, cu ochi repezi si precauti. Un stomatolog din Los Angeles i-a lucrat dantura, pe care nu putuse s-o perieze in lagar. Starea generala de sanatate este excelenta. Corpul sau, totusi, este o harta a greutatilor cresterii intr-un lagar de munca despre care guvernul nord coreean sustine ca nu exista.

Pipernicit de malnutritie, este scund si subtire – 168cm si aproximativ 55 kg. Mainile ii sunt garbovite de la munca din copilarie. Mijlocul si fundul ii sunt pline de cicatrici arse de la torturi. Pielea din zona pubiana are o cicatrice ca o strapungere de la carligul folosit sa-l tina deasupra focului. Gleznele au cicatrici de la catusele cu care era agatat cu capul in jos la carcera. Degetul mijlociu de la mana dreapta este taiat pana la prima articulatie, pedeapsa primita de la un gardian pentru ca a scapat masina de cusut dintr-o fabrica de imbracaminte din lagar. Fluierele picioarelor, de la glezne la genunchi, sunt mutilate si cu cicatrici arse de la gardul electric care n-a reusit sa-l tina in lagar.


Lagarul de concentrare


Shin este cam de aceeasi varsta cu Kim Jong Eun, al treilea fiu al lui Kim Jong Il care a preluat conducerea in urma mortii tatalui sau din 2011. Ca si contemporani, Shin si Kim Jong Eun intruchipeaza antipozii privilegiilor si ai privatiunii in Coreea de Nord, o societate fara clase in care, de fapt, nepotismele decid totul. Shin s-a nascut ca un sclav si a fost crescut in spatele unui gard electric de inalt voltaj. A fost invatat sa numere si sa citeasca intr-o scoala din lagar la un nivel elementar. Deoarece sangele sau era considerat contaminat de faptele criminale ale fratilor tatalui sau, traia in afara legii. Pentru el, nimic nu era posibil. Traiectoria vietii lui planificata de catre stat era munca grea si o moarte timpurie provocata de infometarea cronica – totul fara o acuzatie sau un proces, totul in secret.


In povestirile despre supravietuirea in lagarele de concentrare, exista un arc narativ conventional. Fortele de securitate fura protagonistul de langa familia iubitoare si casa confortabila. Pentru a supravietui, acesta abandoneaza principiile morale, isi inhiba sentimentele fata de ceilalti si inceteaza sa mai fie o fiinta umana civilizata. In una din cele mai cunoscute astfel de povestiri, „Noaptea”, scrisa de castigatorul premiului Nobel, Elie Wiesel, povestitorul in varsta de treizeci de ani explica chinul cu viata normala pe care a avut-o inainte ca el si familia sa sa fie bagati in trenuri destinate lagarelor naziste. Wiesel a studiat zilnic Talmudul. Tatal sau era proprietarul unui magazin si avea grija de un sat din Romania. Bunicul sau celebra intotdeauna sarbatorile evreiesti. Insa dupa ce intreaga sa familie a pierit in lagare, Wiesel a ramas „singur, ingrozitor de singur intr-o lume fara Dumnezeu, fara oameni. Fara dragoste sau mila. „


Relatii de familie


Povestea de supravietuire a lui Shin este diferita. Mama sa il batea si el o privea ca pe un concurent la mancare. Tatal sau, care avea permisiunea sa petreaca numai cinci nopti pe an cu mama sa, il ignora. Fratele ii era ca un strain. Copiii din lagar nu erau de incredere si il abuzau. Inainte sa invete orice, Shin a invatat sa supravietuiasca prin ai turna pe toti.
Dragostea, mila, familia erau cuvinte fara inseamnatate. Dumnezeu nu disparuse, nici nu murise. Shin nu auzise niciodata de El. In Lagarul 14 Shin nu stia ca exista literatura. El a vazut o singura carte in lagar, o gramatica Coreeana, in mainile unui profesor care purta uniforma de gardian, purta un revolver la sold si care a batut pe unul din colegii lui Shin pana la moarte cu un bat de indicat la tabla.


Spre deorebire de cei care au supravietuit unui lagar de concentrare, Shin nu a fost luat dintr-o viata civilizata si fortat sa intre in iad. El s-a nascut si a crescut in iad. I-a acceptat valorile. Si l-a numit „acasa”. Lagarele de munca din Coreea de Nord exista de doua ori mai mult timp decat Gulagul sovietic si de douasprezece ori mai mult decat lagarele de concentrare naziste. Nu exista nicio discutie despre locatia acestora. Fotografii de inalta rezolutie din satelit, accesibile prin Google Earth oricarui om cu conexiune la internet, arata vaste structuri imprejmuite intinzandu-se prin muntii colturosi ai Coreei de Nord. Guvernul Sud Coreean estimeaza ca exista un numar de o suta cinzeci si patru de mii de prizonieri in lagare, in timp ce Departamentul de Stat American si mai multe grupuri pentru drepturile omului estimeaza doua sute de mii.


Exista sase lagare, conform agentiei de spionaj sud coreeana si grupurilor pentru drepturile omului. Cel mai mare are treizeci si unul de mile in lungime si douazeci si cinci de mile in latime, o suprafata mai mare decat Los Angeles-ul. Garduri electrificate – punctate de turnuri de supraveghere si patrulate de oameni inarmati – inconjoara majoritatea lagarelor. Doua dintre acestea, numerele 15 si 18, au zone de reeducare unde cei mai norocosi intre detinuti primesc instructiuni corective din invataturile lui Kim Jong Il si Kim Il Sung. Daca prizonierii memoreaza destul din aceste invataturi si conving gardienii ca sunt loiali, pot fi eliberati, insa sunt supravegheati pentru tot restul vietii lor de catre serviciile de securitate.


Restul lagarelor sunt „districte de control complet” in care prizonierii, numiti „irecuperabili”, sunt munciti pana la moarte. Lagarul lui Shin, numarul 14, este un district de control complet. Prin reputatie, este cel mai dur din toate din cauza conditiilor dure de munca, a vigilentei paznicilor si a modului in care statul considera de neiertat crimele comise de detinuti, dintre care multi sunt oficiali indepartati impreuna cu familiile lor. Fondat in 1959 in centrul Coreei de Nord – Kaechon, in sudul provinciei Pyongan – lagarul 14 gazduieste un numar estimat de cinsprezece mii de detinuti. Avand treizeci de mile in lungime si cinsprezece mile in latime, are ferme, mine si fabrici imprastiate prin vaile muntoase abrupte.

Majoritatea nord coreenilor sunt trimisi in lagare fara niciun proces si majoritatea mor fara sa afle ce acuze li se aduc. Sunt luati de la casele lor, de obicei noaptea, de catre Bowibu, Agentia Nationala de Securitate. Vina prin asociere este legala in Coreea de Nord. Un delicvent este adesea intemnitat cu parintii si copiii sai. Kim Il Sung a stabilit legea in 1972: „Dusmanilor de clasa, oricare ar fi acestia, trebuie sa le fie distrusa semintia din societate pana la trei generatii.”


Istorica Resurse


Luna aceasta(decembrie sn) comemoram probusirea comunismului in Romania acum 23 de ani in decembrie 1989. De atunci deja a trecut o generatie de oameni, numarul celor nascuti si crescuti sub comunism scade, iar al celor nascuti si crescuti in libertate creste. Uneori tinerii intreaba pe cei mai in varsta: cum a fost sub comunism? Cum se traia atunci? S-a meritat sa faceti “revolutia” lui 1989? Raspunsul este afirmativ, neindoielnic afirmativ.

Dedicam editia de astazi libertatii in Romania. Libertatea e o valoare fundamentala. Libertatea e pretioasa, nu a existat din totdeauna si nici nu exista in intreaga lume. Noi, insa, cei care traim in Romania post-decembrista, suntem privilegiati sa cunoastem libertatea si sa o experimentam. Indemnan pe toti sa mediteze asupra insemnatatii ei si sa aprecieze faptul ca astazi Romania e o tara libera. Romanii nu mai cauta azil politic in alte tari. Strainii cauta azil in Romania. In Romania, libertatea cuvintului, a religiei, a presei sau de asociere sunt practic neingradite. Libertatea de a participa in procesul democratic al tarii ne este pusa la dispozitie. Doar anul acesta am votat de trei ori. Democratia romana nu e perfecta, dar nici una nu e. Cea americana se apropie de 250 de ani dar nu e nici ea perfecta. Inca se perfectioneaza, asa cum se perfectioneaza si democratia britanica, franceza ori germana. Romania merita aprecieri pentru ca face progres. Atacurile impotriva Romaniei in mass media romana sunt la moda. Noi, insa, vedem si lucruri pozitive in Romania care consideram ca trebuie apreciate, progresul democratic fiind unul din ele.

Astazi privim in urma, la trecutul Romaniei sub comunism. O facem insa din perspectiva prezentului nord corean. Rare sunt cartile publicate de catre sau despre cei care scapa din infernul comunist nord corean. In aprilie jurnalistul american Blaine Harden a publicat experientele unei astfel de persoane intr-o carte intitulataEscape from Camp 14 (“Evadare din lagarul 14”) E vorba, se pare, de singurul nord corean nascut intr-un lagar de concentrare, crescut intr-un lagar de concentrare si evadat din acelasi lagar de concentrare, cunoscut oficial ca Lagarul 14. La  aproape 30 de ani tinarul nord corean a aflat pentru prima data ca mai exista o alta lume dincolo de firele electrice ale lagarului, o alta viata, alte tari, alte civilizatii, si ca se vorbesc si alte limbi. La 30 de ani a reusit sa scape din lagar, dar nu in cautarea libertatii, pentru ca nu stia ce e libertatea, ci in cautare de hrana. Ii era foame. Evadat din lagar, tinarul a vagabondat prin Corea de Nord in compania unei haite de tineri infometati care scormoneau cimpurile dupa mincare ori furau porumb si varza din curtile taranilor. De la tovarasii de hotii a aflat despre China si America. A ajuns la granita Chinei unde cu citeva tigari si biscuiti a mituit granicerul nord corean care i-a aratat pe unde poate trece riul atunci inghietat in China. Asa a ajuns in China iar dupa citiva ani in America. Jurnalistul Harden descrie viata in Lagarul 14 din perspectiva experientelor tinarului evadat. In linkul care vi-l dam aflati o recenzie a cartii si cum o puteti comanda la Evenimentele descrise in carte sunt incredibil de oribile si dificil de descris in cuvinte. E greu de imaginat ca in Secolul XXI inca mai exista un astfel de regim antiuman pe planeta noastra.

Lagare similare au existat si in Romania comunista. Mai ales in anii 40 si 50. Unul dintre ele a fost Canalul Dunarea-Marea Neagra. Sute de mii de oameni, adica parinti si bunici de ai nostri, au murit in acele lagare. E bine sa nu uitam lucrul acesta. Nici odata. Au pierit pentru ca au respins comunismul si ateismul, si au pretuit libertatea si credinta. Romania, pretuieste-ti libertatea!