Războaiele daco-romane, controverse şi mitificări

În marea majoritate a expunerilor care se referă la conflictele daco-romane se susţine ideea că Roma, aflată într-o situaţie economică „dificilă” ar fi forţat cucerirea bogatei Dacii tocmai pentru a-şi rezolva problemele de acasă. Nimic mai fals şi, totodată jignitor măcar şi din perspectiva faptului că unul dintre „părinţii” fondatori – Marcus Ulpius Traianus – apare ca şeful unei bande de hoţi, jefuitori. Nu numai că acest lucru nu a fost adevărat, dar a fost o realitate cu totul răsturnată.

Orice cunoscător chiar mediocru a istoriei Romei pe parcursul secolului I ştie că, pornind din vremea lui Augustus creşterea economică a statului roman a fost constantă, atingând în vremea lui Domitianus (81-96 d. Hr) un prag care i-a permis principelui-imperator să crească solda trupelor. Acest gest ar fi fost imposibil în lipsa unor finanţe solide, a unor venituri ale statului care nu presupuneau sacrificii pentru populaţie. De altfel, se ştie, finanţarea armatei romane nu se făcea din ceea ce  noi numim astăzi drept buget de stat, ci dintr-un fond („casă de bani”) special. Nu este aici locul să intram în detalii speciale. Tot în aceeaşi perioadă dintre Augustus şi Domitianus armata romană a rămas la un efectiv de aproximativ 250.000 de oameni (legiuni şi trupe auxiliare) dispusă pe frontiere pentru a se apăra împotriva eventualelor atacuri externe. Puţină lume ştie că pierderea celor trei legiuni în dezastrul din Pădurea Teotuburgică (clades Variana) în anul 9 d. Hr. nu a dus la crearea altor legiuni care să le înlocuiască. Augustus, mai apoi principii-imperatori au considerat că nu este necesară înlocuirea lor, apărarea fiind asigurată de trupele de care dispuneau. Aceasta deoarece, Augustus şi toţi cei care i-au urmat au aplicat o regula strictă: fixarea in spatele unei linii de apărare, de altfel formidabilă pentru acea vreme, celebrul limes roman (frontieră întărită). În plus, principii-imperatori au recurs la acţiuni diplomatice capabile să aducă alături de Roma o serie întreagă de populaţii „barbare” aflate dincolo de frontierele romane, populaţii care să fie aliate  statului roman. Este ceea ce s-au numit alianţe – foedus – prin care Roma susţinea financiar, logistic, diplomatic pe cei care acceptau acest gen de alianţă, cerându-le în schimb o anume loialitate. Nu are sens să intrăm acum în detalii legate de sistemul de alianţe ale Romei în Europa. Dar este important de spus că romanii nu aveau niciun interes să provoace războaie numai de dragul de a purta război. De altfel, cine cunoaşte istoria Romei, poate constata că niciodată nu au provocat un razboi în lipsa unei reale primejdii, iar atunci când au început campanii aparent fără motiv, au făcut-o în mod preventiv.

Să revenim însă la conflictele cu dacii. Ştim, din surse absolut sigure, că dincolo de momentul Burebista, dacii au provocat, nu odată, daune serioase provinciilor romane de la vest de Dacia sau de la sud de Dunăre. Atragem atenţia că nu a fost vorba de apărare  în faţa unor atacuri romane! Pur şi simplu au fost atacuri fără a fi provocate, atacuri pe care provinciile romane le-au contabilizat la capitolul jaf, distrugeri, omoruri fără sens.  Din ceea ce ştim din izvoarele sigure ale vremii, atacurile au început încă din vremea lui Augustus şi au continuat până în vremea lui Domitianus. Răspunsul roman au fost câteva expediţii de pedepsire, cu mai mult sau mai puţin succes, crearea unei flote a Dunării, ridicarea unor castre de-a lungul fluviului, de asemenea transmutarea de populaţie de la nord de Dunăre în două ocazii. Se crede, pe baza unor solide date arheologice că un comandament roman a fost fixat în colaborare cu tribul dacic al burilor (bureilor?). Rezultă că acest trib nu prea avea relaţii bune cu un „rege” aflat sau nu la cârma tuturor dacilor. Romanii au mai încercat să tempereze activitatea dacilor şi prin plasarea între provinciile pannonice şi Dacia (în zona dintre cursul Tisei şi probabil înspre cea a Oradiei de astăzi) a unei populaţii de origiene sarmatică, iazigii. Poplaţie  cunoscută ca redutabili luptători călare. Altfel spus, au plasat o populaţie cu care încheiaseră un tratat de alianţă – foedus – care să controleze sau chiar să anihileze, la nevoie, atacuri dacice spre vest-nord-vest.. Un tratat similar a fost încheiat, în mod cert, şi cu sarmaţii aflaţi în zona de nord a Dobrogei şi spre gurile de vărsare ale Nistrului (sudul Basarabiei).

Continuarea articolului la

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/razboaiele-daco-romane-controverse-mitificari

Alte surse despre daci și romani

http://enciclopediagetodacilor.blogspot.ro

http://ro.wikipedia.org/wiki/R%C4%83zboaiele_Daco-Romane

http://ro.wikipedia.org/wiki/Primul_R%C4%83zboi_Daco-Roman

http://istoriesinumismatica.wordpress.com/2013/01/02/roma-si-dacia-ii-razboaiele-daco-romane/

http://istoriadacilor.ro/razboaiele-daco-romane/

Acest articol a fost publicat în Istorica și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s