Categorii
Uncategorized

„Biblia la români” – Emanuel Conţac (update)

Suceava Evanghelica

Am publicat zilele trecute prelegerea ţinută de lector univ. dr Emanuel Contac la Biserica Metanoia în cadrul “Serilor Dialogos”. Iată şi sesiunea de întrebări şi răspunsuri.

Vezi articolul original

Categorii
Uncategorized

Go Directly to God

Go Directly to God http://dsr.gd/19A1vcn

“In that day you will ask in my name, and I do not say to you that I will ask the Father on your behalf; for the Father himself loves you, because you have loved me and have believed that I came from God.” (John 16:26–27)

Don’t make God’s Son more of a Mediator than he is.

Jesus says: “I do not say that I will ask the Father on your behalf.” In other words, I’m not going to insert myself between you and the Father, as though you can’t go to him directly. Why? “Because the Father himself loves you.”

This is astonishing. Jesus is warning us not to think of God Almighty as unwilling to receive us directly into his presence. By “directly” I mean what Jesus meant when he said, “I am not going to take your requests to God for you. You may take them directly. He loves you. He wants you to come. He is not angry at you.”

It is absolutely true that no sinful human being has any access to the Father except through Jesus’ blood (Hebrews 10:19–20). He intercedes for us now (Romans 8:34; Hebrews 7:25). He is our advocate with the Father now (1 John 2:1). He is our High Priest before the throne of God now (Hebrews 4:15–16). He said, “No one comes to the Father except through me” (John 14:6).

Yes. But Jesus is protecting us from taking his intercession too far. “I do not say to you that I will ask the Father on your behalf; for the Father himself loves you.” He is there. He is providing an ever-present, ever-living witness to the removal of the Father’s wrath from us.

But he is not there to talk for us, or to keep us at a distance from the Father, or to suggest that the Father’s heart is guarded toward us or disinclined to us — hence the words, “Because the Father himself loves you.”

So, come. Come boldly (Hebrews 4:16). Come expectantly. Come expecting a smile. Come trembling with joy, not dread.

Jesus is saying, “I have made a way to God. Now I am not going to get in the way.” Come.

Categorii
Uncategorized

What are some things that mechanical engineers know and others don’t?

Answer by A Quora admin:

We mechanical engineers know about the Geneva Mechanism.

Ever wondered how to convert a continuous rotatory motion to an intermittent one? Well, the Geneva drive, or commonly called the Maltese Cross, is all that you need.

As you can see, for one complete revolution of the driving wheel (left one), the driven wheel (right one) rotates only one-sixth of a revolution, thus making the output intermittent. The rotation frequency of the driven wheel can be changed by changing the number of slots in it.

Even though the official patent of this mechanism credits Thomson Albert R as its inventor in 1940s, uses of this mechanism date back to 1890s in film projectors. It has a variety of applications:

Mechanical Watches

Interestingly, its usage in watches have attributed the name Geneva, because Switzerland was an important center of watchmaking then. Initially, this was used as a stop work in vintage mechanical watches which use a wound up spring for the watch’s movement. It functioned as a stop work by limiting the torque exerted by the mainspring and essentially prevented watches from over-winding.

Did you wonder how the date was changed on mechanical watches before the arrival of digital ones? Simple. A variant of Geneva mechanism was used in combination with some gears which changed date once a day!

Interior of "Prim Sport II, calibre 68, vintage diving watch", the Geneva mechanism (both driven and driving wheel) can be spotted.

The most famous “Iron Ring Clock” made by students of McMaster University, Canada, is a giant clock which uses a Geneva mechanism for the motion of its hour ring i.e. to increment the hour ring once per hour.

Old Movie Projectors

Remember the old projectors, where a wheel containing the film rotates in front of a light source to project movie on screen? As we know, an image can persist in human eye up to one-twenty-fifth of a second and this persistence of vision is taken advantage by the motion pictures by projecting and changing discrete images within a specific time to trick the brain into actually watching a continuous scene. Generally, a theatrical film runs at 24 frames per second.

This is where Geneva Mechanism steps in! The intermittent output of a Geneva drive upon supplying constant rotatory input, will be used to accurately drive the film at the same time rate which is needed. And because of the wheel’s motion in tandem with the movement of the shutter (which blocks the light source at very small time intervals), the motion of the film cannot be seen by the audience.

Modern film projectors, however, are now using stepper motors instead to achieve the required intermittent motion.

Today

Today, this classic mechanism is used in indexing of milling machines with automatic tool changers, changing of tolls in CNC machines, currency note counting machines, indexing in assembly lines, and more.

Thanks for promoting Rakshita Nagayach, Vishwanath Ram
Thanks for the edit Stephanie Ho
P.S.  This answer is meant to introduce an old yet beautiful mechanism to the ones who don't know it. No offense intended if you know it even without studying ME.
BTW, this is my second answer and thanks for all the upvotes!

What are some things that mechanical engineers know and others don't?

Categorii
Uncategorized

Insula Şerpilor – un conflict încheiat? | Historia

Sursa   http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/insula-serpilor-un-conflict-incheiat#comment_form

Insula Şerpilor – un conflict încheiat?

Autor: dr Cristina Paiusan – Nuica | 45068 vizualizări

Problema Insulei Serpilor pentru Romania a inceput acum cateva decenii, dar istoria acestei bucati de stanca este veche de mii de ani. Insula Leuke, in greaca antica, este in fapt o stanca asezata in Marea Neagra, la 45 de km de tarmurile de astazi ale Romaniei si Ucrainei. Ocupata in 1944 de catre Uniunea Sovietica, cedata fortat de Romania acesteia, este astazi parte a Raionului Chilia, al regiunii Odessa din Ucraina. 

Aceasta formatiune de stanci, de 17 hectare, este atat de plina de istorie, cat si de mituri.  Stanca in forma de X, are in unele locuri 41 de metri deasupra nivelului marii, are o lungime de 1.973 de metri, cu un perimetru neregulat, putand fi strabatuta in 40 de minute cu piciorul. Privita de departe, Leuke sau Insula Serpilor apare ca o cetate inconjurata de ziduri inalte de piatra, in realitate faleze abrupte cu putine terase litorale, doar pe tarmul nordic are un golf deschis pe unde se poate patrunde mai usor.
Astazi Insula Serpilor pare o stanca goala, fara vegetatie, fara apa potabila, imposibil de inchipuit ca cineva a locuit-o vreodata. Numele actual de Insula Serpilor l-a dat un soi de sarpe de apa, care ajungea pana la 2 metri lungime, un sarpe urat, dar neveninos. Aceasta specie, larg raspandita pe insula, a pierit din cauza amplelor lucrari militare facute de catre sovietici. Astfel singura vietate care popula insula s-a stins de mana omului.

Legende grecesti si romane
Grecii au denumit insula: Leuke, iar romanii: Insula Alba, datorita numeroaselor constructii, devenite cu timpul ruine de marmura alba. Insula apare in izvoare in secolul VIII i. Hr. Legendele Greciei antice povestesc ca zeita Thetis s-a rugat de zeul Poseidon sa scoata din adancul marii o insula pentru fiul sau, Achile. Achile este eroul care a plecat sa lupte impotriva Troiei stiind ca va fi omorat in aceasta lupta, si ale carui ramasite au fost aduse de catre mama sa, zeita Thetis si puse intr-un sanctuar pe insula Leuke. in antichitate, insula Leuke a gazduit un templu maret, construit in cinstea lui Achile, eroul aheilor.
Micuta insula – stanca din Marea Neagra a fost un centru de cult al lumii antice. Aici, pe langa sanctuarul lui Achile s-au aflat mai multe edificii de cult in care locuiau preoti.
in secolul I i.Hr. – I. d. Hr. romanii au cucerit treptat litoralul vestic si nordic al Marii Negre. Se presupune ca si insula Leuke a intrat sub stapanire romana, Pontul Euxin fiind o perioada indelungata lac roman. Insula Leuke a fost un loc de escala pentru navigatori. Teritoriul acesta stancos, de mici dimensiuni, nu a fost afectat de catre valurile de migratori, care au trecut prin litoralul pontic.

Prea multe relatari despre soarta acestei stanci nu avem, abia in secolul al XIX-lea s-au descoperit ruinele templului inchinat lui Achile si alte vestigii. Acestea au fost descoperite de catre un capitan rus, iar descrieri ale acestor descoperiri au fost povestite de catre germanul Kohler.
Conform acestor relatari, edificiul antic avea un diametru foarte mare, de forma patrata, iar in Estul sanctuarului se afla un templu inchinat lui Achile. Arhitectura templului era asemanatoare celor din Tesalia si Tracia, din ziduri formate din blocuri mari de piatra imbinate fara ciment. Templul lui Achile a fost mentionat de poetul Publius Ovidius Naso, exilat la Tomis, de catre geograful grec Ptolemeu si de catre istoricul grec Strabon. Ptolemeu scria in „indreptar geografic” ca: „Insulele situate in vecinatatea Moesiei Inferioare, in acea parte a Pontului pe care am pomenit-o, sunt: Boristene (la gurile Niprului, n.n.):57 grade, 15 minute – 47 grade, 40 minute si insula lui Achile sau Leuke („Alba”)”.
Insula Serpilor a ajuns in stapanirea themei Paradunavon a genovezilor, apoi a lui Dobrotici si a lui Mircea cel Batran si din anul 1484, a intrat sub stapanire otomana, odata cu Chilia si Cetatea Alba. in perioada dominatiei otomane insula a fost numita de catre greci Fidonisi (insula Serpilor).

Ocupatia tarista
Aceasta stanca a fost ocupata de catre Imperiul tarist, desi Tratatul de pace de la Bucuresti din 1812, prin care rusii au anexat Basarabia, prevedea ca insulele dunarene nu pot fi luate in stapanire de catre Rusia. Cu toate ca nici tratatul ruso-turc din 1812, nici Tratatul de pace de la Adrianopol nu prevedeau in mod direct trecerea insulei sub stapanirea Rusiei, ea a fost anexata de catre rusi. Britanicii au construit un far pe insula, far care dirija navigatia pe Marea Neagra.
Stapanirea ruseasca asupra insulei s-a intrerupt in 1856, cand Tratatul de pace de la Paris prevedea pierderea Deltei Dunarii si a insulelor acesteia de catre Imperiul tarist. Aceste teritorii nu le-au revenit romanilor deoarece, la Paris, ministrii plenipotentiari ai marilor puteri au semnat un protocol conform caruia, Insula Serpilor apartine statului care detine si Delta Dunarii, in acel moment Imperiul Otoman, care si-a luat angajamentul sa intretina farul de pe insula pentru asigurarea orientarii vaselor ce treceau pe Dunare spre Odessa.

Dar povestea Deltei si a Insulei Serpilor a continuat. Dupa razboiul ruso-romano-turc din 1877, Rusia a cerut Turciei ca in locul despagubirilor de razboi sa primeasca Chilia, Sulina, Mahmudia, Isaccea, Tulcea etc. si insulele Deltei Dunarii, printre care si Insula Serpilor. Rusia dorea sa le schimbe cu judetele Cahul si Izmail. Astfel, prin Tratatul de la Berlin (iunie – iulie 1878), Rusia primea sudul Basarabiei, iar Romania sudul Dobrogei, insulele care formau Delta Dunarii si Insula Serpilor.
Se parea ca tumultoasa istorie a insulei lua sfarsit. Primul razboi mondial nu i-a adus decat un bombardament britanic si distrugerea farului, care a fost reconstruit de romani in anul 1922.
Anul 1940 si ultimatumul sovietic au schimbat soarta stancii din Marea Neagra. Cu toate ca nu a existat nici o referire la Insula Serpilor, insula a fost ocupata de catre germani si folosita ca punct de observatie, iar pe 28 august 1944 un detasament de marinari sovietici au ocupat insula. De aici incepe istoria putin clara a insulei.

Anexarea la URSS
La Conferinta de Pace de la Paris delegatia sovietica a prezentat o harta tiparita la o scara foarte mare 1/ 1.500.000, care cuprindea multe inexactitati. Greseala voita nu a fost reparata, insule aflate pe bratul Chilia: Tatarul, Coasta Dracului, Dalerul Mare, Dalerul Mic, Insula Serpilor ramaneau la Romania. Tratatul de pace dintre Romania si Puterile Aliate si Asociate semnat la Paris, 10 februarie 1947, prevedea ca „frontiera sovieto-romana este astfel fixata in conformitate cu Acordul sovieto-roman din 28 iunie 1940”, fara o descriere amanuntita a granitelor, neexistand nici o precizare privind linia de demarcatie a frontierei.
Dar in 1948, Insula Serpilor a fost anexata de catre U.R.S.S. Romania, aflata in sfera de influenta sovietica si aflata in plin proces de sovietizare a fost „beneficiara” unui Protocol referitor la precizarea parcursului liniei frontierei de stat dintre Romania si URSS. Acest protocol a fost semnat la Moscova de catre dr. Petru Groza si Viaceslav Molottov in februarie 1948, si stabilea ca Insula Serpilor intra in componenta URSS. Delimitarea pe teren a frontierei a reprezentat un exemplu de abuz al colosului sovietic fata de un stat cvasi-ocupat, Republica Populara Romana. Frontiera nu a fost delimitata tinandu-se cont de talvegul Dunarii, ci de bratele laterale din dreapta fluviului, astfel ca sovieticii au luat ostroavele: Tatarul mic, Dalerul Mare si Dalerul Mic, Ostrovul Limba. Protocolul semnat la Moscova nu a fost niciodata ratificat de catre statul roman.

Dar Insula Serpilor a fost predata cu un proces verbal semnat chiar pe insula, de catre Nikolai P. Sutov, prim-secretar al Ambasadei URSS din Bucuresti si Eduard Mezincescu, ministru plenipotentiar la 23 mai 1948. Insula facea parte din RSS Ucraineana, „inapoiata fiind URSS de catre R.P.R”. Acest proces verbal a fost secret, nefiind cunoscut de catre autoritatile romane. Astfel, in august 1949 a existat un incident armat, militarii sovietici, somandu-i pe cei romani sa predea farul, romanii au refuzat, au fost arestati si debarcati la Sulina.
In plin razboi rece stanca din Marea Neagra avea un important rol strategic, astfel ca imediat dupa ocupare, sovieticii au inceput constructia unei baze militare de control maritim si aerian, precum si a unor radare ce supravegheau Balcanii.
Abuzurile din anii 1948 – 1949, au fost recunoscute prin Tratatul cu privire la regimul frontierei romano-sovietice incheiat de cele doua guverne la Bucuresti in februarie 1961. Juridic aceste intelegeri bilaterale nu sunt constitutionale, deoarece orice intelegere bilaterala prin care se cedau portiuni din teritoriul romanesc trebuia ratificata de parlament, respectiv de Marea Adunare Nationala.

Miza posesiei acestei insule era legata de importanta sa strategica, dar si de delimitarea platoului maritim continental al Romaniei. Nu s-a ajuns la un acord cu privire la acest platou continental. Au existat discutii in mai multe randuri din 1967 si pana in 1987. in 1987, sovieticii au facut o oferta refuzata de romani. Conform acesteia sovieticii cedau romanilor 4000 de km2 din cei 6000 din jurul insulei, dar romanii nu au acceptat.
Istoria neclara a insulei a continuat si dupa destramarea Uniunii Sovietice. Astfel ca in anul 1991 insula impreuna cu baza militara a fost preluata de catre Ucraina. Ucraina, „succesoarea legitima” a URSS in zona a luat toate teritoriile incorporate abuziv de URSS, fara a-si pune problema legitimitatii sale pe aceste teritorii, urmand „traditia” sovietica. Importanta militara si strategica, precum si echipamentul militar performant aflat pe insula au dus la acutizarea problemei apartenentei acestei stanci, la care s-au adaugat si celelate litigii care nu fac obiectul articolului de fata. Autoritatile ucrainene, mostenitoare ale abuzului sovietic, au inteles sa-l perpetueze, litigiul cu Romania democrata pornind din anii’ 90.
Dupa ani de negocieri, de tergiversari, de presiuni in anul 1997 s-a ajuns la semnarea Tratatului dintre Romania si Ucraina, tratat controversat la acea data, despre care s-au scris tomuri si mii de articole, dar care ramane un act international pe deplin valabil cu toate articolele sale.

Negocierile romano-ucrainene din 1991 pana in 1997, din 1997 si pana in 2008, pot sta la baza a numeroase volume de documente, ce arata puterea de a tergiversa a unui stat, fata in fata cu incercarile binevoitoare ale celuilalt. Fara indoiala ca atat „cazul” Insulei Serpilor, cat si „cazul” Bastroe, fac astazi parte din istoria dreptului international si juristii se vor apleca asupra laturii juridice si vor publica carti de referinta, cazurile pot fi material didactic pentru studentii in drept.
Pasii pana la Curtea Internationala de Justitie de la Haga au fost multi, timp in care statul ucrainean a incercat sa schimbe statutul acestei insule, sa modifice insasi geografia, sa creeze o alta realitate, in fata careia argumentele istorice, juridice, de bun simt sa nu mai fie valabile.
„Imperialismul de tip sovietic” n-a fost abandonat a doua zi dupa destramarea Uniunii. Ucraina a preluat mosternirea sovietica pretinzandu-se in acelasi timp a fi un stat democratic, dar a apelat in problema insulei la abuz si presiune.
Istoria rundelor de negociere dintre reprezentantii diplomatici ai Romaniei si Ucrainei nu s-a scris inca, fiind mult prea recenta, speram ca o va scrie Bogdan Aurescu, unul dintre actorii acestor negocieri.

Textul Tratatului privind regimul frontierei de stat romano-ucrainene, realizat dupa 19 runde de negocieri bilaterale a fost semnat la Cernauti, la 17 iunie 2003, de catre presedintii Romaniei si ai Ucrainei, intrand in vigoare in anul 2004.
Acordul privind delimitarea platoului continental si a zonelor economice exclusive a ramas in 1997 si in anii ce au urmat o problema deschisa a relatiilor bilaterale. Nedreptatile istorice suferite de Romania in urma cu peste sase decenii nu au fost reparate, dimpotriva au fost legiferate. Actorii acelor acte istorice au astazi scuza unui context international tulburat de presiuni si oferte de colaborare, dar istoria le va atribui, fara indoiala, acceptarea si promulgarea acestor rapturi teritoriale.

Cum s-a ajuns la Haga?
Singura solutie reala pentru statul roman, dupa ani si ani de negocieri a fost Haga, Curtea Internationala de Justitie. La Haga s-a judecat delimitarea platoului maritim dintre cele doua tari, dupa sapte ani de negocieri sterile.
Istoria va consemna singura stanca din lume pe care se afla o sucursala de banca si un hotel fara canalizate, „realizari” ale statului ucrainean pentru a demonstra locuirea acesteia, alaturi de alte „realitati” create peste noapte. Proiectul Achilia – crearea unei zone economice libere pe Insula Serpilor menit doar sa-i schimbe statutul, s-a dovedit a nu fi un proiect viabil din punct de vedere economic nici pentru cei care l-au creat.
Zacamintele de petrol si gaze naturale gasite in jurul insulei au marit miza acestei dispute, transformand-o dintr-una exclusiv strategica intr-una strategico-economica. De aceea, disputa s-a mutat la Haga in fata Curtii Internationale de Justitie.
Ceea ce putini se pare ca au inteles este legat de faptul ca nu insula in sine a fost obiectul acestui litigiu, ci platoul continental al acesteia, insula ramane si prin decizia CIJ in componenta Ucrainei, iar zona in disputa a fost impartita intre Romania (79, 34%) si Ucraina (20,66 %), respectiv 9.700 de km2 si 2.300 de km2.
Insula Serpilor apartine Ucrainei, o realitate cu care statul roman, romanii vor trebui sa se obisnuiasca. Efectele Pactului Ribbentrop – Molotov ne marcheaza in continuare soarta.

Categorii
Uncategorized

Ferice de cine RABDA ispita…

http://bible.com/191/jas.1.12-15.vdc Ferice de cel ce rabdă ispita. Căci dupăce a fost găsit bun, va primi cununa vieții, pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce-L iubesc. Nimeni, cînd este ispitit, să nu zică: „Sînt ispitit de Dumnezeu“. Căci Dumnezeu nu poate fi ispitit ca să facă rău, și El însuș nu ispitește pe nimeni. Ci fiecare este ispitit, cînd este atras de pofta lui însuș și momit. Apoi pofta, cînd a zămislit, dă naștere păcatului; și păcatul odată făptuit, aduce moartea.
Bible.com/app

Categorii
De meditat ... Leadership Mapamond

Discursul lui Geert Wilders despre Islamizarea Europei

Discurs rostit de către Geert Wilders, preşedintele Partidului Libertăţii din Olanda, membru al Parlamentului olandez, în faţa adunării unor factori politici internaţionali, la hotelul „Four Seasons” din New York
Dragi prieteni,
Vă mulţumesc foarte mult pentru că m-aţi invitat.
Vin în America cu o misiune.
Nu este totul bine în lumea veche.
Se conturează un imens pericol şi este foarte greu să fii optimist.
S-ar putea să ne aflăm în faza finală a islamizării Europei.
Acesta nu este numai un pericol actual şi transparent pentru însuşi viitorul Europei, ci un pericol pentru America şi pentru întreaga supravieţuire a Vestului.
Statele Unite constituie ultimul bastion al civilizaţiei apusene care ar înfrunta o Europă islamică.
Mai întâi, voi descrie situaţia existentă pe teritoriul Europei, iar apoi voi spune câteva cuvinte despre Islam.
Europa, pe care dumneavoastră o cunoaşteţi, este în schimbare.
Dvs. aţi văzut, probabil, evenimente importante, anumite semne.
Dar în toate aceste oraşe, uneori la numai câteva case distanţă de                                  destinaţiile dumneavoastră turistice, este o cu totul altă lume.
Este o lume a societăţii paralele create de imigrarea musulmană în masă.
Pretutindeni în Europa se ridică o nouă realitate: întregi cartiere musulmane, unde rezidă sau, măcar, poate fi văzută foarte puţină populaţie indigenă.
Şi dacă este, ajunge s-o regrete.
Şi acest lucru este valabil chiar şi pentru poliţie.
Este o lume a eşarfelor pe cap, o lume în care femeile se preumblă într-o ţinută în care nu li se vede faţa şi cu o droaie de copii după ele, iar soţii lor, sau dacă preferaţi proprietarii lor de sclavi, păşesc cu trei paşi înaintea lor.
Ai moschei la multe colţuri de stradă.
Prăvăliile au semne pe care nici dumneavoastră şi nici eu nu le putem citi.
Cu greu veţi găsi vreo activitate economică.
Există ghetouri musulmane, controlate de fanatici religioşi.
Există cartiere musulmane şi ele cresc ca ciupercile în toate oraşele de-a curmezişul Europei.
Acestea sunt construcţiile de blocuri pentru controlul populaţiei crescânde a Europei, stradă cu stradă, cartier cu cartier, oraş cu oraş.
Există acum mii de moschei în toată Europa.
Cu congregaţii mai largi decât în bisericile creştine.
Şi în fiecare oraş european există planuri de a construi supermoschei care să facă să pară şi mai pitice fiecare biserică în acea regiune.
Semnalul este evident: Noi dominăm!
Multe oraşe europene sunt deja pe un sfert musulmanizate: luaţi doar Amsterdamul, Marsilia sau Malmo în Suedia.
În multe oraşe, majoritatea populaţiei sub 18 ani este musulmană.
Parisul este acum înconjurat de un cerc de cartiere musulmane.
Mohamed, este acum cel mai popular nume în rândul băieţilor, în multe oraşe.
În unele şcoli elementare din Amsterdam nu se mai poate vorbi despre ferme, deoarece asta ar însemna să se menţioneze şi porcul, ceea ce ar fi o insultă pentru musulmani.
Multe şcoli din Belgia şi Danemarca servesc elevilor numai „halal food” (adică mâncare acceptată de religia musulmană, fără carne de porc sau carne de animal nesacrificat conform ritualurilor musulmane).
În Amsterdam, cândva un oraş tolerant, gay-ii (adică homosexualii) sunt crunt bătuţi aproape exclusiv de către musulmani.
Femeile nemusulmane aud regulat strigându-li-se „curvă, curvă”.
Antenele de televiziune nu sunt îndreptate spre canalele locale, ci numai spre staţiile din ţările de provenienţă musulmană.
În Franţa, profesorii de şcoală sunt îndrumaţi să evite autorii care sunt consideraţi „ofensivi” musulmanilor, inclusiv Voltaire şi Diderot; acelaşi lucru este valabil şi pentru Darwin.
Istoria Holocaustului nu mai poate fi predată în şcoală din cauaza sensibilităţii musulmane.
În Anglia, tribunalele „Sharia” fac acum parte oficial din sistemul legislativ britanic (tribunalele sharia sunt instanţe judecătoreşti musulmane, care acţionează şi din moschei – n.t.)        
Multe cartiere ale orașelor din Franţa sunt astăzi zone de „necirculat” pentru femeile fără capul acoperit cu un şal.
În urmă cu o săptămână, un bărbat aproape a murit după ce a fost bătut de musulmani pe o stradă din Bruxelles, pentru că a fost văzut bând, când la ei era Ramadanul.
Evreii părăsesc Franţa în număr record, fugind de cel mai crunt val de antisemitism de la al doilea război mondial. Franceza este o limbă vorbită astăzi curent pe străzile din Tel Aviv şi Natania, din Israel .
Aş putea continua cu multe povestiri de acest gen, povestiri despre islamizare.
Un total de 54 de milioane de musulmani trăiesc astăzi în Europa.
Într-un calcul recent al Universităţii San Diego , s-a constatat că în numai următorii 12 ani, 25 % din populaţia Europei vor fi musulmani.  
Bernatd Lewis a prezis o majoritate musulmană până la sfârşitul acestui secol.
Acestea, desigur, sunt numai cifre.
Şi cifrele n-ar fi ameninţătoare dacă imigranţii musulmani ar manifesta o tendinţă de asimilare.
Însă sunt infime semnele în sensul ăsta.
” Pew Research Center ” a raportat că jumătate din musulmanii francezi consideră loialitatea lor faţă de islam mai puternică dacât loialitatea lor faţă de Franţa.

( Pew Research Center este o organizaţie americană care oferă opţiuni, atitudini şi tendinţe ale opiniei publice din SUA şi din lume – n.t.)
O treime dintre musulmanii francezi nu se opun deloc atacurilor sinucigaşe.
Iar Centrul Britanic pentru Coeziune Socială a comunicat că o treime din studenţii musulmani britanici se pronunţă pentru un „califat” mondial.
Musulmanii cer să „li se arate respect”, iar noi le arătăm acest respect: avem sărbători musulmane oficiale de stat.
Procurorul General creştin-democrat tinde să accepte „sharia” dacă există o majoritate musulmană.
Avem miniştri, membri de cabinet, cu paşapoarte de Maroc şi Turcia.
Cererile musulmane sunt susţinute de comportări nelegale, mergând de la crime mărunte şi violenţe întâmplătoare, de exemplu contra lucrătorilor pe ambulanţe şi şoferi de autobuz, până la răzmeriţe pe scară redusă.
Parisul a văzut asemenea revolte în suburbiile sale.
Eu îi numesc pe aceşti criminali „colonişti”.
Pentru că asta sunt.
Ei nu vin să se integreze în societăţile noastre; ei vin să integreze societăţile noastre în Dar-al-Islam – ul lor.
Din cauza asta sunt colonişti (Dar-al-Islam este o secţiune a islamului mondial – n. t.)
Multe din aceste violenţe de stradă, de care am pomenit, sunt îndreptate exclusiv împotriva nemusulmanilor, forţând pe mulţi dintre băştinaşi (localnici) să părăsească propriul lor cartier, propriul oraş, propria ţară .
Mai mult, musulmanii reprezintă astăzi un număr de votanţi care nu se poate ignora.
Al doilea lucru pe care trebuie să-l ştiţi este importanţa profetului Mohamed.
Conduita lui este un exemplu pentru toţi musulmanii şi nu poate fi criticată.
Acum, dacă Mohamed ar fi fost un om al păcii, cum ar fi, să spunem, Gandhi sau Maica Tereza, n-ar fi fost nici o problemă.
Dar Mahomed a fost un şef de bandă, un asasin, un pedofil şi a avut mai multe căsătorii în acelaşi timp.
Tradiţia islamică ne povesteşte cum s-a luptat el în bătălii, cum şi-a omorît duşmanii şi chiar cum executa prizonieri de război.
Mohamed însuşi a masacrat tribul iudeu al lui Banu Qurayzah.
Dacă ceva este bine pentru Islam, e bine; dacă este rău pentru Islam, este rău!
Să nu încerce nimeni să vă păcălească cu faptul că islamul ar fi o religie.
Desigur, are un Dumnezeu, o lume de apoi şi cele 72 de fecioare…
Dar, în esenţă, Islamul este o ideologie politică.
Este un sistem care stabileşte reguli precise pentru societate şi pentru viaţa fiecărei persoane.
Islamul vrea să dicteze fiecare aspect al vieţii.
Islamul înseamnă „resemnare” sau supunere.
Islamul nu este compatibil cu libertatea sau cu democraţia, pentru că se străduieşte să obţină „sharia”, in dorința de a deveni o religie totalitară.
Acum ştiţi de ce Winston Churchill a numit Islamul „cea mai retrogradă forţă din lume” şi de ce a comparat „Mein Kampf” cu Coranul.
Publicul a acceptat sincer povestea palestiniană şi vede Israelul ca agresor.
Dar eu am trăit în ţara aceea şi am vizitat-o de o mulţime de ori.
Eu susţin Israelul.
Întâi, pentru că este patria evreească după două mii de ani de exil, incluzând Auschwitz-ul, în al doilea rând pentru că este o democraţie şi în al treilea rând pentru că Israelul este prima noastră linie de apărare.
Această micuţă ţară este situată pe linia de luptă contra jihadului, împiedicând avansarea teritorială a Islamului.
Israelul înfruntă linia de luptă a jihadului la fel ca şi Kaşmirul, Kosovo, Filipinele, Sudul Tailandei, Darfur în Sudan sau Libanul.
Israelul este pur şi simplu în cale.
Aşa cum a fost şi Berlinul de Vest în timpul războiului rece. 
În ţara mea, în Olanda, 60% din populaţie consideră imigrarea în masă a musulmanilor, drept greşeala politică numărul unu de la al doilea război mondial încoace.
Şi alţi 60% consideră Islamul ca cel mai mare pericol.
Luminile se pot stinge în Europa mai repede decât vă puteţi imagina.
O Europă islamică înseamnă o Europă fără libertate şi democraţie, un deşert economic, un coşmar intelectual şi o pierdere de putere militară pentru America , deoarece aliaţii săi se vor transforma în duşmani, duşmani cu bombe atomice.
Cu o Europă islamică, America va trebui singură să apere moştenirea Romei, a Atenei şi a Ierusalimului.
Dragi prieteni, libertatea este cel mai preţios cadou.
Generaţia mea niciodată n-a trebuit să lupte pentru această libertate, ea ne-a fost oferită pe o tavă de argint, de către oamenii care au luptat pentru ea cu viaţa lor.
Pe tot cuprinsul Europei, cimitirele americane ne amintesc de băieţi tineri care niciodată n-au ajuns acasă şi a căror amintire noi o preţuim.
Generaţia mea nu este proprietara acestei libertăţi; noi suntem numai păstrătorii, paznicii ei.
Noi putem doar preda această libertate greu obţinută, copiilor Europei, în aceeaşi stare în care ne-a fost oferită nouă.
Noi nu putem ajunge la nici o înţelegere cu mulahii şi imamii (conducători religioşi musulmani – nota mea).
Generaţiile viitoare nu ne vor ierta niciodată.
Noi nu ne putem risipi libertăţile.
Pur şi simplu nu avem dreptul să facem asta.
Trebuie să facem tot ce este posibil acum pentru a opri această stupiditate islamică, pentru ca să nu poată distruge lumea aceasta liberă pe care noi o cunoaştem.

Vă mulţumesc, 
Geert Wilders, preşedintele Partidului Libertăţii din Olanda, membru al Parlamentului olandez
Categorii
Uncategorized

Words for the Wind

Words for the Wind http://dsr.gd/12t4RM8

Do you think that you can reprove words, when the speech of a despairing man is wind? (Job 6:26)

In grief and pain and despair, people often say things they otherwise would not say. They paint reality with darker strokes than they will paint it tomorrow when the sun comes up. They sing in minor keys and talk as though that is the only music. They see clouds only and speak as if there were no sky.

They say, “Where is God?” Or: “There is no use to go on.” Or: “Nothing makes any sense.” Or: “There’s no hope for me.” Or: “If God were good, this couldn’t have happened.”

What shall we do with these words?

Job says that we do not need to reprove them. These words are wind, or literally “for the wind.” They will be quickly blown away. There will come a turn in circumstances, and the despairing person will waken from the dark night and regret hasty words.

Therefore, the point is, let us not spend our time and energy reproving such words. They will be blown away of themselves on the wind. One need not clip the leaves in autumn. It is a wasted effort. They will soon blow off of themselves.

O how quickly we are given to defending God, or sometimes the truth, from words that are only for the wind. If we had discernment, we could tell the difference between the words with roots and the words blowing in the wind.

There are words with roots in deep error and deep evil. But not all grey words get their color from a black heart. Some are colored mainly by the pain, the despair. What you hear is not the deepest thing within. There is something real within where they come from. But it is temporary — like a passing infection — real, painful, but not the true person.

Let us learn to discern whether the words spoken against us or against God or against the truth are merely for the wind — spoken not from the soul, but from the sore. If they are for the wind, let us wait in silence and not reprove. Restoring the soul, not reproving the sore, is the aim of our love.

Categorii
Uncategorized

The Experiential Key

The Experiential Key http://dsr.gd/12t4Qrz

God is able to make all grace abound to you, so that having all sufficiency in all things at all times, you may abound in every good work. (2 Corinthians 9:8)

We know that faith in God’s future grace is the experiential key to generosity because in 2 Corinthians, Paul holds out this wonderful promise: “God is able to make all grace abound to you, so that having all sufficiency in all things at all times, you may abound in every good work” (2 Corinthians 9:8).

In other words, if you want to be free from the need to stash away your money, if you want to overflow with an abundance (of grace!) for every good work, then put your faith in future grace. Trust the promise that “God is able to make all grace abound to you” in every future moment for this very purpose.

I just called faith in future grace the “experiential key” to generosity, so as not to deny that there is a historical key as well. There is a key of experience, and a key of history. When talking about the grace they received, Paul reminds the Corinthians, “You know the grace of our Lord Jesus Christ, that though he was rich, yet for your sake he became poor, so that you by his poverty might become rich” (2 Corinthians 8:9).

Without this historical work of grace, the door of Christ-exalting generosity would remain closed. That past grace is a key to love.

But notice how the past grace in this verse functions. It made the foundation (Christ became poor) of future grace (that we might become rich). Thus the historical key to our generosity operates by putting in our hand the experiential key of faith in future grace.

Thus the experiential key to love and generosity is this: Put your faith firmly in future grace — that “God is able (in the future) to make all (future) grace abound to you,” so that your needs are met and so that you will be able to overflow with the love of liberality.

Freedom from greed comes from faith in God’s future grace.

Categorii
De meditat ... Mapamond

ATEI, ATEISM SI ORIGINEA SPECIILOR – AFR update

O noua aparitie editoriala

O astfel de carte a fost publicata anul trecut de britanicul Nick Spencer sub un titlu care intriga: Atheists: The Origin of the Species („Ateii: originea speciilor”) Asa dupa cum titlul indica, Spencer examineaza originea „speciilor de atei”, afirmind inca de pe primele pagini ca ateismul nu este un monolit si nu poate fi tratat ca atare. De-a lungul istoriei, ateismul s-a manifestat in forme multiple, oamenii au dat ateismului intelese diferite iar cei care l-au promovat nu au fost neaparat persoane care nu au crezut in existenta lui Dumnezu sau a divinitatii. Iar unii intelectuali proeminenti occidentali, intre ei T.S. Eliot, au declarat ateismul o religie in sine, o varianta a crestinismului, un crez aparte cu un ritual specific lui. Iar daca ateismul are origini, motivul principal pentru care inca exista este existenta teismului, adica a credintei in divinitate. In alte cuvinte, atita timp cit oamenii vor manifesta o credinta in Dumnezeu ori in divinitate, conchide Spencer, ateismul si ateii vor exista si ei. In acest sens, ateismul nu este original ci reactionar. Este o reactie impotriva si la adresa celor care cred in Dumnezeu.

Originile ateismului

La inceput insa, nu a fost asa. Invatam lucruri interesante despre originile ateismului in cartea lui Spencer. Ateismul era cunoscut in lumea antica.  Originile lui exacte nu sunt cunoscute, dar Biblia il mentioneaza. Vechiul Testament numeste ateii „nebuni”. („Zis-a cel nebun in inima sa: „Nu este Dumnezeu!” Psalmul 14:1) Ateismul era cunoscut si in Grecia antica. Plato, ne informeaza Spencer, ne spune ca in vremea lui erau trei tipuri de ateism. Prima varianta e cea clasica care neaga in totalitate existenta lui Dumnezeu. Al doilea ateism nu neaga existanta lui Dumnezeu dar presupunea ca intre zei ori Dumnezeu si oameni nu exista nicio legatura, intre ei fiind o separare totala, unde oamenii nu sunt preocupati de zeitati iar zeitatilor nu le pasa de oameni si soarta lor. A treia forma de ateism, insa, este probabil si cea mai periculoasa: zeii sunt creati dupa chipul si asemanarea oamenilor, nu invers. Adica oamenii isi creaza dumnezei dupa imaginatiile si moravurile lor si le atribuie caractere asemanatoare oamenilor. Cartea lui Spencer este interesanta tocmai pentru ca traseaza evolutia gandirii ateiste din aceste trei perspective.

Ateismul modern

Despre un ateism modern se poate vorbi doar de 150 de ani incoace, dupa enuntarea teoriei evolutioniste si a credintei omului in puterea stiintei si a ratiunii. Daca pina acum 150 de ani oamenii asteptau salvarea (ori mantuirea) din partea lui Dumnezeu, de atunci incoace au o alternativa: stiinta si ratiunea. Acestea din urma au devenit, in Secolul XX, fundamentul secularismului si al societatii seculare. Dar sa nu ne lasam inselati, atentioneaza Spencer. Pretentia ateismului ca, asemenea lui Prometeu, a descatusat pe om de Dumnezeu, de franghiile si lanturile Bisericii, a religiei ori a credintei, spune Spencer, este o minciuna. Este un „mit”. De fapt, adauga el, ateismul are mai putin de a face cu ratiunea si stiinta si mai mult de a face cu politica. Ateismul modern a fost in primul rind o cauza politica si sociala a intelectualilor deranjati de pozitia dominanta a Bisericii in lumea occidentala. Pentru a surpa pozitia Bisericii, afirma Spencer, ateii aveau nevoie de o teorie care sa atraga masele si sa le intarite impotriva Bisericii. Teoria asta a fost ateismul. La inceput o forma de anticlericalism, anticlericalismul a recurs la evolutionism, ratiune si stiinta si s-a transformat intr-o doctrina mai mult sau mai putin coerenta care se numeste „ateism”. Spune Spencer: „this book argues [that] modern atheism was primarily a political and social cause, its development in Europe having rather more to do with the abuse of theologically legitimized political authority than it does with developments with science or philosophy”. (Paginile xiv si xv) („cartea asta argumenteaza ca ateismul modern a fost in principal o cauza politica si sociala, si dezvoltarea lui in Europa a avut mai mult de a face cu abuzul autoritatii politice legitimate la nivel teologic, decit cu descoperirile in stiinta si filosofie”)

Ce este ateismul?

Spencer incearca si o definitie a istoriei ateismului: „the history of atheism is best seen as a series of disagreements about the authority, the concept in which various concerns – does God exist, how do we know, how should we live and who should we obey – coalesce” („istoria ateismului e cel mai bine inteleasa ca un set de dezbateri despre autoritate, conceptia in care diverse preocupari – exista Dumnezeu, cum stim si cum sa ne traim viata si de cine sa ascultam – se suprapun”.) (Pagina xvi) In plus, Spencer numeste ateismul „a parasitic creed”, adica o „invatatura parazitica” care nu are un esafod original si se defineste nu prin ceea ce ar avea original, caci nu are, ci prin atacurile la adresa celor care cred in Dumnezeu. Atacurile virulente impotriva credintei in Dumnezeu, a lui Dumnezeu si impotriva celor care cred in Dumnezeu au fost mereu, si inca ramin, dieta zilnica a ateismului. Nu exista varietate in manifestarile ideologice ale ateismului. Exista o limita a modalitatilor prin care se poate promova si explica fraza, banala, „nu exista Dumnezeu”. Si tocmai asta e falimentul ateismului si al secularismului cladit pe el. Ateismul pretinde sa demoleze credinta in Dumnezeu dar e incapabil sa o inlocuiasca, sa umple vidul. Din aceasta perspectiva, ateismul se afla in aceasi pozitie in care s-a aflat teismul la inceput: e mereu atacat pentru pozitiile lui subrede.

Cine e ateul?

Cititorii acestor rinduri probabil vor fi surprinsi sa afle ca ateii in Europa sunt mentionati inca din Secolul XV, iar incepind cu Secolul XVI numarul cartilor si pamfletelor care denuntau credinta in Dumnezeu, la acea vreme publicate ilegal, a crescut vertiginos. Arhivele istoriei indica ca termenii de „ateu” si „ateism” au aparut in scrierile europene pentru prima data in prima parte a Secolului XVI. Italia anului 1551 a fost descrisa de un calator englez ca „tara bolilor, a otravitilor si a ateilor”. La fel si Voltaire, in cartea lui The Sage and the Atheist („Invatatul si ateul”), scria ca in Secolul XVI Italia era „plina de atei”. Arhivele Inchizitiei spaniole mentioneaza si ele mii de cazuri de persoane arestate ori date in instanta pentru „ateism”. La inceputul Secolului XVII in Paris se estimeaza ca traiau 50.000 de atei. O carte publicata in Germania in 1713 pretindea ca ateismul in Germania a aparut in Secolul XII. La fel in Olanda, care vreme de multe veacuri a fost refugiul preferat al ateilor, infidelilor si al celor razvratiti impotriva lui Dumnezeu. Anglia Secolului XVI era si ea descrisa ca o tara a „infidelilor si ateilor”. Carti publicate atunci estimau numarul „infidelilor si ateilor” in Anglia la 900.000, adica o sesime din intreaga populatie a tarii. Ateismul s-a raspindit cu rapiditate nu doar intre cei educati dar si la masele needucate. Un scriitor de pe vremea aceea numea ateismul „un virus al mintii” („a virus of the mind”).

Insa, atributiile termenilor „ateu” si „ateism” in Secolele XV-XVII erau cu totul diferite de intelesul acestor cuvinte astazi. Cuvintul „ateu” era o eticheta vulgara aplicata oamenilor care isi traiau viata in neorinduiala, imoralitate, pacatosenie, ori batjocoreau invataturile Bisericii ori ale Bibliei. In alte cuvinte, erau oamenii care isi traiau viata „fara Dumnezeu”. Eticheta aceasta ar fi echivalentul, in zilele noastre, a cuvintului „depravat”. In categoria ateilor de atunci intrau betivii, adulterii, cei care batjocoreau pe Dumnezeu, respingeau invataturile Bibliei, negau imortalitatea sufletului, negau invierea mortilor, existenta raiului ori a iadului, ori doctrina creatiei. Protestantii includeau in categoria aceasta pe Catolici si Catolicii pe Protestanti. Englezul  Nicholas Brenton, intr-o carte publicata in 1616, definea ateul ca „a danger to society, the love of vanity, the hate of charity, and the shame of humanity … The tavern is his place and his belly is his god … He knows not God, nor thinks of heaven but walks through the world as a devil toward hell” (ateul e „un pericol pentru societate, iubitor al vanitatii, uricios faptelor bune, rusinea umanitatii … taverna e locul lui si pintecele dumnezeul lui … nu cunosate pe Dumnezeu, nu se gandeste la cer si trece prin lumea asta ca diavolul spre iad…”) (Pagina 5)

Cauzele ateismului european

Interesante, insa, sunt si presupusele cauze care ar fi generat ateismul european. Scriitorii secolelor XVI si XVII le identifica ca fiind diviziunile teologice ale acelor vremuri, scandalurile preotesti si bisericesti, profanarea lucrurilor sacre, bogatiile si prosperitatea, si filosofia. In timp, ateismul european a evoluat in directii opuse, impunind revizuirea termenului de ateu si ateism. Incepind din Secolul XVII, si mai ales XVIII, termenul a inceput sa fie atribuit in mod exclusiv celor care negau existenta lui Dumnezeu. Cartile lor, pe atunci inca publicate ilegal, au fost denuntate de Biserica, iar in 1549 Biserica Catolica a compilat un „Index al cartilor interzise”. Erau carti care nu doar denuntau existenta lui Dumnezeu, dar incurajau oamenii sa traiasca pentru moment si sa-si maximalizeze placerea fara teama de o pedeapsa eterna ori Judecata  in viata de apoi. Revolutia Protestanta, propune Spencer, a cauzat si ea proliferarea ideilor ateiste pentru ca Biserica nu mai detinea monopolul interpretarii Scripturii. Incet, aceste idei au inceput sa se suprapuna, dind nastere ateismului occidental care a precedat Revolutia franceza din Secolul XVIII, o discutie pe care sperasm sa o continuam saptamina viitoare.

Recomandam o recenzie a cartii lui Spencer publicata in iulie anul trecut in publicatia Slate: http://www.slate.com/articles/arts/books/2014/07/atheists_the_origin_of_the_species_by_nick_spencer_reviewed.single.html
 
Categorii
Uncategorized

Foto: REVELIONUL distrusilor in ANGLIA

SACCSIV - blog ortodox

Primele 15 minute din noul an: 90 de arestari iar ambulantele au fost solicitate in 100 de cazuri.

Catching some sleep: This woman decided to lie in the gutter on Prince of Wales Road in Norwich on New Year's Eve

Vezi articolul original 15 cuvinte mai mult