COLAPSUL CRESTINISMULUI IN MAREA BRITANIE – Update AFR

Titlul alarmant al comentariului de astazi nu l-am ales noi. E o formula mai atenuata inspirata noua de un  articol cu un titlu si mai alarmant: 2067: The End of British Christianity („Anul 2067 – sfarsitul crestinismului britanic”) publicat de publicatia britanica The Spectator in iunie anul acesta. [Textul integral il aflati aici:http://www.spectator.co.uk/features/9555222/2067-the-end-of-british-christianity/] Articolul reda un portret sombru privind situatia curenta, dar mai ales de viitor, a crestinismului in Marea Britanie. Conform articolului, ultimul crestin al Marii Britanii se va naste in 2067. Atunci Marea Britanie va inceta sa mai fie „mare” si se va transforma in altceva, un „altceva” care inca acum incepe sa se reliefeze pe orizont. Un „altceva” care nu va mai fi crestin si va reflecta ciocnirea intre secularismul britanic al anului 2067 si religiile care inca vor mai fi practicate in insulele britanice la vremea aceea, in principal islamul.

Marea Britanie a devenit „mare” in Secolul XVIII cind britanicii au colonizat o mare parte a lumii. Pe unde au ajuns au dus cu ei crestinismul, au misionat, au extins civilizatia crestina dincolo de limitele geografice ale Europei si au dus cu ei faimoasa King James Bible, Biblia tradusa sub obladuirea imparatului britanic James la inceputul Secolului XVIII. Civilizatia britanica coloniala a fost mult influentata de aceasta traducere a Bibliei. Aspectele civilizatoare si crestinizante ale Marii Britanii i-au dat, pe buna dreptate am putea zice, apelativul de „mare”. Fara crestinism si Biblie, insa, Marea Britanie va deveni Britania, asa cum ea a fost cunoscuta in vremea romanilor, cind triburile britanice si celtice erau pagane si in necunosctinta de Dumnezeul adevart ori crestinism.

Autorul nu glumeste. Atentioneaza. Isi bazeaza articolul pe datele demografice si statistice emise periodic de guvernul britanic, sondaje de opinie, ori date publicate de Biserica Anglicana. Recensamintul britanic al anului 2011 denota ca intre 2001 si 2011 numarul crestinilor nascuti in Marea Britanie a scazut cu 5.3 milioane. Asta inseamna 10.000 pe saptamina. Marea Britanie efectiv nu mai naste crestini. Ii importa prin imigratie, dar sub 10.000 pe saptamina. Cresterea e deci, negativa, asa incit, in 2067 crestinii in Marea Britanie, afirma autorul, „will become statistically invisible” („vor deveni invisibili din punct de vedere statistic”).

 

Crestinismul in Romania

 

Comentariul nostru de astazi trebuie cunoscut de fiecare roman. Pentru ca factorii care tind spre colapsul crestinismului in Marea Britanie sunt la lucru si in Romania si in societatea romaneasca. Cauzele principale in  Marea Britanie sunt ascensiunea ateismului, intensificarea secularismului (atit in afara Bisericii cit si in interiorul ei), multiculturalismul, materialismul, hedonismul, respingerea si denigrarea valorilor traditionale si a traditiei crestine. Guvernele britanice grabesc si ele moartea crestinismului britanic promovind secularismul in detrimentul crestinismului, discriminind impotriva crestinilor, ridiculizind crestinii si crestinismul, legiferind in detrimentul crestinismului, si respingind valorile morale si traditionale.

Tendinte identice se manifesta si in Romania. Cu toate ca, in sondajele de opinie realizate recent de Pro-TV privind religiozitatea romanilor, romanii stau bine, cel putin pe hartie, privind religiozitatea si credinta, asta nu inseamna ca lucrurile vor continua sa ramina asa. 96% dintre romani cred in Dumnezeu si se considera foarte religiosi ori religiosi, 45% merg la biserica saptaminal, 69% se roaga zilnic, si doar 1.1% se declara atei. [Detalii:http://stirileprotv.ro/stiri/social/studiu-ires-96-dintre-romani-cred-in-dumnezeu-iar-69-se-roaga-cel-putin-o-data-pe-zi-cati-cred-ca-exista-rai-si-iad.html] Dupa doua generatii care au trait sub comunism, aceste date statistice nu arata tocmai rau. Dar asta nu inseamna ca ceea ce se intimpla in Marea Britanie nu se poate intimpla si la noi. La ultimul recensamint aproximativ 20.000 de romani se declarau atei, dar conform sondajului Pro TV, 1.1% dintre noi se considera atei astazi.

Materialul de astazi, deci, e foarte important. Il redam in traducere romaneasca,  abreviat si adaptat limbajului nostru uzual, urmind ca cei interesati sa citeasca articolul in intregime in engleza. Rugaminte: avind in vedere importanta materialului de azi, rugam pe fiecare cititor sa-l transmita tuturor contactelor lor, iar celor care tin bloguri sa-l posteze.

 

2067: The End of British Christianity

iunie 3, 2015 Damian Thompson

Extrapolarea datelor statistice nu sunt predictii. Dar nu se poate nega ca bisericile britanice se confrunta cu probleme serioase. Se spune des ca bisericile si congregatiile Marii Britanii se micsoreaza, dar asta nu e indeajuns pentru a exprima dimensiunile dezastrului cu care se confrunta crestinismul britanic. Tot la zece ani recensamintul populatiei reda in detalii situatia critica: intre 2001 si 2011 numarul crestinilor nascuti in Marea Britanie a scazut cu 5.3 milioane – cam 10.000 pe saptamina. Daca aceasta rata a declinului continua, misiunea sfintilor din trecut care au misionat pe britanici, irlandezi si scotieni va ajunge la sfarsit in 2067. Acesta va fi anul in care crestinii care au mostenit credinta parintilor lor britanici va deveni invizibila din punct de vedere statistic. Pretutindeni bisericile vor fi fost deja adaptate pentru folosinte seculare, demolate ori abandonate. Catedralele noastre vor supravietui, dar nu vor fi catedrale adevarate pentru ca nu vor avea episcopi. Declinul Bisericii Anglicane e mai accentuat decit al oricarei alte denominatii religioase. Daca va continua la acelasi pas, asa cum sugereaza ultimele sondaje de opinie, anglicanismul va dispare din Marea Britanie in 2033. Intr-o zi ultimul britanic crestin nascut in Marea Britanie va muri si asta va fi sfarsitul.

 

Biserica Anglicana

Aceste extrapolari statistice sunt bazate pe cele mai bune si precise date disponibile: rezultatele recensamintelor, sondajele de opinie si alte studii similare. Dar pentru ca aceste surse statistice sunt obtinute si interpretate in mod diferit, este imposibil sa creezi o singura proiectie liniara. Extrapolarile nu sunt identice cu predictiile. Deci, sunteti incurajati sa priviti viziunea apocaliptica a crestinismului in Marea Britanie cu scepticism. Dar, totusi, punctul esential ramine: crestinismul moare in rindul populatiei anglo-saxone si celtice a Marii Britanii. Evenghelia pe care misionarii crestini au adus-o in insulele britanice in anul 597 este respinsa in mod decisiv. Avind in vedere ca descendentii anglo-saxonilor si al celtilor constituie 90% din populatia crestina a Marii Britanii, respingerea aceasta reprezinta o pierdere devastatoare pentru credinta crestina. Si totul s-a petrecut atit de repede. Anglicanii in special isi abandoneaza credinta la un pas incredibil. Conform sondajelor de opinie numarul anglicanilor a scazut de la 40% din populatia Marii Britanii in 1983 la 29% in 2004 si la 17% in 2014. (…)

Fostul Arhiepiscop al Bisericii Anglicane, Lord Carey of Clifton, a atras atentia luna trecuta ca Biserica Anglicana e „la un pas de extinctie”. Ultimele date furnizate de sondajele de opinii confirma aceasta concluzie. Intre 2012 si 2014 proportia britanicilor asociati cu Biserica Anglicana a scazut de la 21% la 17%, o pierdere de 1.7 milioane de persoane in doar doi ani. La asta poate te-ai astepta daca Biserica Anglicana ar fi fost implicata in scandaluri serioase, de exemplu de pedofilie. Dar nu a fost.

 

Biserica Catolica

Numarul catolicilor in Marea Britanie a scazut de la 10% la 8% intre 1983 si 2014. Dar acest declin ar fi fost cu mult mai mare in absenta influxului masiv al catolicilor din Europa, America Latina, Africa si Filipine. Nu e de mirare, deci, ca Vincent Nicholas, Cardinalul Bisericii Catolice, accentueaza „invatatura Evangheliei” de a primi imigranti. Dar el se insala daca crede ca strainii catolici vor continua sa umple bancile bisericilor. Tinerii polonezi din Anglia si Tara Galilor sunt cu mult mai putin religiosi decit acum zece ani. M-ar surpinde daca mai mult de a cincime dintre ei participa la slujbele religioase. Si asta se aplica si Scotiei. Polonezii care intaresc parohiile catolice scotiene nu o vor mai face multa vreme. Intre timp, procentul celor care se identifica cu Biserica Scotiana („Church of Scotland”) s-a prabusit in prapastie: a scazut de la 36% dintre scotieni in 2001 la 18% in 2013.

 

Cauze si explicatii?

Din ce cauza se confrunta crestinismul britanic cu aceasta catastrofa? Nu exista un singur rapuns, dar impune o atentionare – secularismul. Deseori auzim plangeri privind secularismul militant si excluderea religiei din spatiul public. Multi crestini cred ca singurul lucru care-i impiedica sa-si practice credinta in libertate e conspiratia organizata de Paul Toynbee, Richard Dawkins si BBC. [Nota AFR: Toynbee si Dawkins sunt printre ateii notorii si agresivi britanici] Adevarul este ca Toynbee si Dawkins se dovedesc a fi prosti cind e vorba de a discuta despre religie. Pe de alta parte, BBC e partinitoare impotriva crestinilor si ingnoranta privind crestinismul.

Dar, pe de alta parte, secularismul a intrat si in biserici. Se accentueaza deseori, si pe bund credinta, ca secularizarea care se petrece in biserica e la fel de importanta ca si secularizarea care se petrece in afara bisericilor. Sociologul american James Davison Hunter a explorat acest fenomen in doua carti ale lui, Culture Wars  (1991) („Razboiul culturilor”) si To Change the World (2010) („Schimbarea lumii”). Hunter e nepoliticos cind discuta crestinii politicii de stanga care afirma ca incalzirea globala ori hartuirea sexuala in campusurile universitare sunt subiecte care apartin teologiei crestine. Dimpotriva, zice el, crestinii care sunt preocupati de astfel de cauze, sunt de fapt persoane secularizate. Iar daca agenda lor are succes, biserica pierde. La fel se poate spune si despre crestinii conservatori care fac cruciade impotriva avortului si a casatoriilor homosexuale. Pina acuma nu au reusit sa le interzica prin lege. Dimpotriva, casatoriile homosexuale si avortul inca sunt legale in America. La fel si in Marea Britanie unde in 1967 catolicii au lansat o campanie fara success de abrogare a legii avortului. Aceste esecuri, insa, nu pot fi atribuite popularitatii avortului. Ele sunt semne ale stingerii treptate a crestinismului in Marea Britanie si America. E vremea, deci, sa abandonam notiunea ca America e cumva speciala privind religia ori dovada ca religia poate supravietui foarte bine intr-o democratie avansata din punct de vedere industrial. Luna trecuta [Nota AFR: mai 2015] organizatia Pew Research a publicat un studiu gigantic privind modificarile religioase din America. Doar 57% dintre americanii nascuti intre 1981 si 1996 se identifica ca fiind crestini. 36% dintre tinerii intre 18 si 24 de ani se declara „nones” adica fara apartenenta religioasa. La fel, in Marea Britanie, ultimul recensamint indica ca proportia persoanelor care nu se afiliaza religios a crescut de la 15% in 2001 la 25% in 2011. Ba mai mult, sondajul de opinii British Election Survey spune ca 45% dintre britanici nu se identifica cu nici o denominatie religioasa.

 

Islamul

Am comparat Anglia cu America pentru ca ele au atitudini radical deferite privind crestinismul. Dar directia e aceasi. Si asta e adevarat cu toate ca America nu are o populatie mare de musulmani. Sa nu ne pierdem, insa, in discutia noastra discutind islamul. Cu toate ca islamul va deveni cea mai raspindita religie in Marea Britanie pe parcursul acestui secol, islamul nu goleste bisericile de la tara. Cel mai mortal inamic al crestinismului occidental nu e islamul ci procesul extrem de complex al secularismului.Ori, dintr-o alta perspectiva, alegerea. (…) Bisericile nu pot tine pasul cu optiunile pe care enoriasii lor le au. (…) James Davison Hunter e un crestin traditional, dar crede ca a aflat calea de iesire din impasul cu care bisericile se confrunta – urmarea poruncilor lui Iisus si prezenta Lui in inimile noastre ne va schimba pe noi si societatea. Dar si perspectiva asta mi se pare ca ignora realitatea ca religiile mor, cel putin la nivel local unde nimeni nu poate fi constrans sa mearga la slujbele religioase. Eu sunt catolic si cred ca portile locuintei mortilor nu vor birui Biserica cladita de Sfantul Petru. Totdeauna va fi cineva care sa ia locul „ultimului crestin”. Dar nu neaparat in Marea Britanie unde zgomotele mortii deja se aud.

FACETI-NE CUNOSCUTI!

Faceti-ne cunoscuti familiilor si prietenilor d-tra. Dati mai departe mesajele noastre si incurajati-i sa se aboneze. Va multumim.

 

ANUNTURI

Cei care doriti sa faceti anunturi prin intermediul AFR privind evenimente legate de familie si valori va rugam sa ni le transmiteti la office@alianta-familiilor.ro.

Alianta Familiilor din Romania

www.alianta-familiilor.ro

VANATOAREA CRESTINILOR, SPORTUL PREFERAT AL SECULARISMULUI – AFR update

Vanatoarea crestinilor este sportul preferat al islamistilor. Asta e evident, o stie toata lumea si presa ne informeaza despre asta mai zilnic. Saptamina trecuta va informasem ca organizatia internationala Open Doors si-a emis Raportul anual pe 2014 privind persecutia crestinilor. Conform Raportului, in 2014 au fost ucisi 4.344 de crestini in toata lumea din cauza credintei lor, dublu fata de 2013 cind au fost ucisi 2.123, si triplu in raport cu 2012 cind 1.201 crestini au fost ucizi din cauza credintei. [Detalii aici: http://www.christianitytoday.com/gleanings/2015/january/not-forgotten-top-50-countries-world-watch-list-open-doors.html] Campionul mondial la uciderea crestinilor este organizatia terorista islamica Boko Haram, atrocitatile comise de aderentii lui fiind obiectul unui Raport emis saptamina trecuta de Amnesty International. [Detalii aici: http://www.theatlantic.com/international/archive/2015/01/boko-haram-kills-too-many-to-count-in-nigeria/384395/]

Ironic insa este ca, de catva timp incoace, vanatoarea crestinilor a devenit si sportul preferat al secularismului. Cum observa recent Joy Pullmann in publicatia online The Federalist, vanatoarea crestinilor a devenit sportul preferat al legiuitorilor si judecatorilor occidentali. Titlul articolului ei denota o perspectiva ingrijoratoare asupra relatiei dintre secularism si institutiile lui, pe de o parte, si crestinism si aderentii lui, pe de alta parte: „For the West, Christian Hunting Is the Sport of Lawmakers and Judges” („In Occident vanatoarea crestinilor este sportul legiuitorilor si judecatorilor”) [Articolul poate fi citit aici: http://thefederalist.com/2014/12/29/for-the-west-christian-hunting-is-the-sport-of-lawmakers-and-judges/] Evident, insa, vanatoarea crestinilor nu este un fenomen tocmai nou, ei fiind persecutati de cei mai tari ca ei de-a lungul istoriei. La origini, au fost persecutati de Iudei, cel mai bine cunoscut dintre ei fiind Saul din Tars, cel care, inainte de a deveni Apostolul Pavel, era bine cunoscut pentru teroarea si zelul cu care prigonea crestinii. Campaniile lui anticrestine sunt bine documentate pe paginile Scripturii. Crestinii au fost apoi vanati de autoritatile Romei, o realitate istorica si ea bine documentata in scrierile lui Tacit si ale altor scriitori antici. Iar in zilele noastre si sub ochii nostri crestinii sunt vanati de un grup mare si divers de inamici ai crestinismului, de la islamicii fanatici pina la secularistii fundamentalisti. E ironic ca aceste doua grupuri, care cel putin teoretic sunt la cutite, practica acelasi sport – vanarea crestinilor. Astazi ne concentram asupra campaniilor de vanatoare ale celor din urma, un subiect extrem de vast care usor ar putea fi subiectul multor volume.

Educatia crestina si universitatile crestine

Sute de pagini ar putea fi scrise privind avalansa secularismului impotriva universitatilor si scolilor crestine din America. Administratia Omaba a adoptat legea asigurarilor medicale care constrange toate universitatile sa acorde asigurari pentru prestarea serviciilor de avort femeilor pe care le angajaza. Din fericire aceste cazuri au fost castigate de universitatile crestine, dar legislatii la nivel de stat sunt modificate pentru a se ajunge la acelasi rezultat dar prin usa din dos. Un astfel de exemplu este o lege deja adoptata de Districtul Columbia luna trecuta. Un al proiect de lege initiat tot de Districtul Columbia este fortarea scolilor si a universitatilor private crestine din Washington DC sa permita formarea de cluburi homosexuale, desfasurarea in campusurile lor de evenimente homosexuale, inclusiv propaganda homosexuala. Acelasi proiect de lege interzice scolilor si universitatilor crestine sa inscrie in contractele profesorilor, ca si o conditie de angajare, o obligatie pentru profesori de a fi exemple de traire morala si crestina pentru elevi ori studenti, ori sa promoveze valorile „crestine” in cursurilor lor. Ori tocmai asta e menirea principala a scolilor crestine. In Washington DC se afla una din cele mai prestigioase universitati din America, Catholic University of America, o universitate catolica.

Gordon College este o mica universitate evanghelica in Massachusetts. Politica colegiului interzice relatiile sexuale inainte de casatorie cit si cele din afara casatoriei crestine. Dar, odata ce Massachusetts a legiferat casatoriile homosexuale, politica publica a statului a intrat in conflict cu pozitiile biblice ale Colegiului. Anul trecut, orasul in care Colegiul functioneaza a reziliat un contract cu Colegiul tocmai pentru ca se opune homosexualitatii si casatoriilor homosexuale, iar statul Masachusetts a demarat o actiune de dezacreditare a Colegiului din acelasi motiv.

Carti – Tematica Religie – Editura Libris

http://www.libris.ro/carti/religie?1=1&ord=11&nav=1&pg=1&pgn=20

 

http://www.libris.ro/carti/religie?1=1&ord=11&nav=1&pg=2&pgn=20

 

http://www.libris.ro/carti/religie/crestinism

I Surrender – Hillsong Live

Un cantec ce vorbeste despre ceea ce ar trebui sa faca fiecare crestin – sa se predea in Mana Domnului in fiecare zi.  Interpretarea indelungata a acestui scurt dar simplu mesaj „I Surrender – Ma predau”  ne aduce aminte ca predarea e un proces indelungat si continuu, care se sfarseste doar atunci cand mergem in vesnicie…

Mai jos sunt cateva detalii despre cantec, cuvintele si videoclipul

Hillsong – I surrender
Hillsong Live New DVD Album, Cornerstone, 2012, Name of Song: I surrender

Here I am
Down on my knees again
Surrendering all
Surrendering all

Find me here
Lord as You draw me near
Desperate for You
Desperate for You

I surrender

Drench my soul
As mercy and grace unfold
I hunger and thirst
I hunger and thirst

With arms stretched wide
I know You hear my cry
Speak to me now
Speak to me now

I surrender
I surrender
I want to know You more
I want to know You more

Like a rushing wind
Jesus breathe within
Lord have Your way
Lord have Your way in me

Like a mighty storm
Stir within my soul
Lord have Your way
Lord have Your way in me

 

Vladimir Pustan – Crestinism usor sau greu

Un mesaj tinut la sala CIRESARII, Beius – Slujba Bisericii „Sfanta Treime”, 08.07.2012

Eseu despre Islam de Oriana Fallaci

Articol preluat de pe

ÎN LINIE DREAPTĂ     Conservatori Români

Conflict între două culturi

Înrudite

Progresismul Bisericii Luterane din Suedia: căsătoriile între persoane de acelaşi sex

CEDO: Nu există dreptul la “căsătoria” între homosexuali. Deocamdată.

Oriana Fallaci · 3 martie 2012 · 3 Comentarii

ÎNDREPTAR, CONTRAREVOLUŢIA, RELIGIA PĂCII™, REZISTENŢA, STÂNGA

Oriana Fallaci – Mânia și orgoliul, Ed. Corint, București, 2011, p. 104-117.

Vreau să discutăm despre ceea ce tu numești Dezacord (și eu numesc Conflict) între două culturi. Ei bine, dacă vrei să știi, pe mine mă plictisește până și să vorbesc despre două culturi: să le pun pe același plan, ca și cum ar fi două realități paralele, de aceeași greutate și de aceeași măsură.

Pentru că la baza civilizației noastre se află Homer, Socrate, Platon, Aristotel, Fidias, Arhimede, Euclid, Grecia Antică, cu Panteonul său, sculptura sa, arhitectura sa, poezia sa, matematica sa, filosofia sa, descoperirea Democrației. Este Roma antică, cu grandoarea sa, cu experiența sa juridică, conceptul de Lege, Dreptul Roman. (Un concept rămas inegalat timp de secole, un drept la care și azi ne referim.) Există literatura sa, sculptura sa, arhitectura sa, adică palatele sale, amfiteatrele sale, apeductele sale, podurile, drumurile sale.

Există un revoluționar, acel Isus mort pe cruce, care ne-a învățat (și, din păcate, noi nu am înțeles și nu am învățat) ce înseamnă dragostea și dreptatea. Există și o biserică de la care avem Inchiziția, de acord. Care ne-a torturat și ars de mii de ori pe rug, care aproape că l-a omorât pe Galileo Galilei, l-a umilit și l-a făcut să tacă și care timp de secole ne-a constrâns să sculptăm și să pictăm doar Chriști și Fecioare. Dar care a adus și o mare contribuție la istoria gândirii. Nici măcar o atee ca mine nu o poate nega.

Și apoi există Renașterea. Există Leonardo da Vinci, și Michelangelo, și Rafael, și Lorenzo Magnificul. Există Erasmus din Rotterdam, și Thomas Morus, și Descartes, și Spinoza, și Pascal, și Giambatista Vico. Există Iluminismul. Există Rousseau. Există Voltaire. Există Enciclopedia. Și există muzica. Acea muzică interzisă în cultura lor sau în presupusa lor cultură: vai de tine, dacă fredonezia canțonete sau Corul din Nabucco. („Cel mult pot să admit câteva marșuri pentru soldați”, mi-a spus Khomeini. Așa că era inutil să-i vorbesc despre Bach sau despre Mozart, despre Beethoven, sau Rossini, sau Donizzetti, sau Verdi.)

În sfârșit, există știința, pentru numele lui Dumnezeu, și tehnologia care derivă din ea. O știință care în câteva secole a făcut descoperiri amețitoare, a făcut minuni demne de vrăjitorul Merlin. Copernic, Galileo, Newton, Darwin, Pasteur, Einstein nu erau nicidecum discipoli ai lui Mahomed. Sau mă înșel? Motorul, telegraful, electricitatea, radionul, telefonul, televiziunea nu se datorează deloc mollahilor și ayatollahilor. Sau mă înșel? Navele cu aburi, trenul, automobilul, avionul, navele spațiale cu care ama ajuns pe Lună și pe Marte și în curând vom merge cine știe unde, la fel. Sau mă înșel? Transplantul de inimă, de ficat, de plămâni, de ochi, tratamentul cancerului, descoperirea genomului, idem. Sau mă înșel?

 

Și să nu uităm standardul de viață pe care cultura occidentală l-a atins la fiecare nivel al societății. Faptul că la noi nu se mai moare de foame și de frig, de mizeri și de boli înainte considerate nevindecabile. Faptul că la noi femeile sunt egale cu bărbații. Ca și faptul că la noi oricine își poate exprima propria opinie. Și chiar dacă toate acestea nu ar fi importante, ceea ce eu nu cred, spune-mi: în urma celeilalte culturi, cultura bărbaților cu tunică și turban, ce este?

Fără nici un respect față de Istorie, care, dacă nu ma înșel, consemnează rezultatele dobândite de vechii egipteni, de sumerieni, de asiro-babilionieni, de fenicieni, de evrei, de greci, de romani, de revoluția creștină, greierii afirmă că Islamul a fost „un far al civilizației nedepășit.”O cultură ajunsă la cele mai înalte culmi ale artei, literaturii, filosofiei, matematicii și chiar ale tehnologiei. Dar nu mi se pare că lucrurile stau chiar așa. Și să începem de la artă.

Ei bine, în artele plastice și figurative acel „far” a produs foarte puțin. Nici un fel de statui, nici un fel de picturi. Să mulțumim cerului că nu a distrus mozaicurile executate de bizantinii învinși și de andaluzii subjugați. Să mulțumim cerului că ne-a lăsat câteva motive ornamentale și câteva miniaturi ale sultanilor. (Totuși, pentru a-și face un portret adevărat, Soliman Magnificul a trebuit să-l cheme la Istanbul pe Giambellino. Adică pe Giovanni Bellini, venețian și catolic.) De fapt, în domeniul artei, musulmanii întotdeauna s-au exprimat prin arhitectură și atât. Limitată la moschei și minarete, de altfel, la alcazare (palate fortificate), la caravanseraiuri (popasuri pentru caravane) și la palatele sultanilor cu haremurile lor.

Moscheea din Damasc este un edificiu excelent, de acord. Moscheea albastră și Moscheea Albă din Istanbul sunt splendide. (Totuși, aceasta din urmă este datorată arhitectului italian Montani.) Alhambra din Granada și Alcazar din Sevillia, de acord, sunt impresionante. Totuși, nu se cunoaște ca acești maeștri să fi construit vreodată un pod, un amfiteatru, un apeduct public sau un drum. O Via Appia, de exemplu. Un Colosseum.

(Apeductele le construiau doar pentru băile, fântânile, grădinile sultanilor sau vizirilor. Drumuri nu le trebuiau, pentru că se deplasau în deșert. Nici poduri pentru că fluvii aveau puține și le traversau cu barca. În ceea ce privește amfiteatrele, sunt edificii ridicate pentru popor. Iar de popor sultanilor și califilor și vizirilor nu le păsa deloc. Îl foloseau pe post de carne de tun pentru cuceririle lor și atât.)

În domeniu muzicii, idem. Muzica preislamică a supraviețuit prin cântece populare, care nu mi se par comparabile cu cânturile gregoriene, cu simfoniile lui Mozart și Bach, cu corurile lui Haendel și uverturile lui Verdi. Flamencoul a înflorit printre spaniolii din Andaluzia și, dacă nu ar fi fost Occidentul căruia i-au trezit admirație, chiar și lăuta și mandolina (instrumente descoperite de arabi înainte ca Profetul să se nască) și-ar fi terminat existența în gunoi. Cine știe de ce, armoniile muzicale le provoacă fiilor lui Allah o profundă aversiune.

Poezia, nu. Sunt de acord cu acest lucru. Totuși, lăsând la o parte lirica persană și pe toți Omar Khayyam, nu văd exemple ieșite în evidență. Mahomed îi ura pe poeți mai rău mai mult chiar decât pe pictori și pe muzicieni și doar la Medina a dat poruncă să fie decapitați patru, printre care poetesa Asma bin Marwan, care îi dedicase versuri puțin elogioase. Desigur, acest lucru nu a ajutat Islamul să ne dea un Petrarca, un Dante Alighieri, un Goethe, un Baudelaire sau un Leopardi.

În ceea ce privește proza, unicul triumf care, vai, îi scoate în evidență este Coranul. Carte care conceptual plagiază în manieră nerușinată Biblia, Torah, Evangheliile. Și care, în ciuda nenumăratelor noi versiuni, din punct de vedere stilistic, lasă mult de dorit. În ceea ce privește conținutul, vai, Mahomed spunea că i-l dictase Arhanghelul Gabriel în persoană și cu dezlegare de la Dumnezeu. Dar după părerea mea, în zilele acelea Arhanghelul Gabriel nu era în formă. Și nici Dumnezeu.

În domeniul filosofiei, situația se schimbă în bine, sunt de acord. Spre secolul al VII-lea, în mânăstirile creștine din Siria și Palestina, războinicii Profetului prădaseră textele în greacă ale lui Platon, Aristotel, Epicur, ale neoplatonicienilor etc. Învățații, la rândul lor, îi traduseseră, persoanele culte s-au adăpat din ele, așa încât în secolul al IX-lea îl avem pe Al-Kindi. După opinia greierilor, „filosoful arabilor.”În secolul al XI-lea, Ibn Sina, adică Avicenna. Mai cunoscut, totuși, ca terapeut și clinician. În secolul al XII-lea, Ibn Rushd sau Averroes. Jurist, medic, matematician și mai ales autor al unor faimoase Comentarii la Aristotel, apoi al impresionantei scrieri Destructio Desctructionis, operă prin care revendică libertatea de gândire față de credință, face distincția dintre rațiune și religie, susține că interpretarea ad literram a Coranului merge pentru ignoranți, nu pentru oamenii instruiți și, în sfârșit, explică necesitatea separării puterii politice de puterea religioasă.

[Toate, lucruri pentru care nefericitul a intrat în polemică cu fideistul Al Ghazali, după care, în 1195, a fost nevoit să fugă din Cordoba, apoi să se ascundă la Fez, unde călăii califului i-au dat de urmă și l-au aruncat în închisoare. I-au ars cărțile, l-au tratat ca pe un delincvent. Și doar cu câteva luni înainte de a muri, în vârstă de șaptezeci și doi de ani, a putut să se întoarcă în Andaluzia.]

Oh, da. Gândirea lui Averroes este modernă. Nu întâmplător, avveroismul (prezentat ca aristotelism intelgral sau naturalism) s-a predat până la Renaștere în aproape toate universitățile europene. I-a influențat pe mulți învățați occidentali, în 1270 și în 1277 a fost condamnat de către arhiepiscopul Parisului și în 1513 a fost interzis de Conciliul de la Lateran.

Dar Averroes este un caz special. Avicenna și Al Kindi nu îi seamănă mult, nici filosofii care în lumea islamică au apărut după el. Pricepuți la asimiliarea ideilor altora și prin urmare impregnați de înțelepciunea greacă, de neoplatonism, misticism, de erudiție amestecată cu bigotism, ei nu oferă niciodată o gândire nouă. O idee revoluționară. Par mai degrabă profesori de filosofie decât filosofie, iar printre ei nu găsești un maestru de calitate. Un Telesio, de exemplu, un Giordano Bruno, un Campanella, un Montaigne. Sau un Bacon, un Leibniz, un Locke, un Kant. În concluzie, le lipsește geniul. Originalitatea, creativitatea sau capacitatea de a inventa, de a îndrăzni, de a schimba. Le lipsește, pentru că sunt împiedicați de o credință care îi învață doar să se supună și care, în consecință, înăbușește imaginația, condamnă la imobilitate și în cel mai bun caz la mediocritate. Aspect care este valabil și pentru virtutea de care se mândresc cel mai mult: presupusa supremație în matematică.

Ca întotdeauna zbierând la mine, ca întotdeauna stropindu-mă cu saliva scârboasă, în 1972, Arafat mi-a spus că a sa cultură ne era superioară (el poate să folosească, așadar, adjectivul superior?) pentru că bunicii săi inventaseră matematica. Dar Arafat are memorie scurtă, în afară de inteligență slabă. Tocmai pentru acest motiv se contrazice la fiecare cinci minute și odată cu saliva lui scârboasă nu scuipă decât prostii.

De acord, nimeni nu poate nega faptul că în științele exacte matematicienii Islamului au avut o contribuție însemnată. Cu Al Kwarizmi, cu Al Hasib, cu Al Battani, de exemplu. Cu Al Biruni, cu Al Sufi, cu Al Wafa. Cu același Avicenna, același Averroes, același Omar Khayyam. (Până acum câteva secole, cunoașterea umană nu se împărțea în categorii. Persoanele erudite se interesau de toate, se ocupau de toate. Filosofia, matematica, medicina, teologia, ingineria, jurisprudența, muzica, pictura, literatura.) Și întrucât matematica nu-i expunea la erezii, pedepse, în acel domeniu al cunoașterii s-a dezlănțuit geniul lor de asimilatori.

Suntem în 820, de fapt, când Al Kwarizmi elaborează tabelele sinusurilor și cosinusurilor (deja concepute de Ptolemeu și dezvoltate de indianul Aryabhata). Și în 860 Al Halib completează tabela tangentelor și a cotangentelor (deja formulată de indianul Brahmagupta). Și în 912 Al Battani studiază echinocțiile (deja cunoscute lui Ptolemeu) și Al Biruni termină lucrarea despre statică (deja bine cunoscută egiptenilor și apoi lui Arhimede). Și în 1100 Omar Khayyam înfruntă calculul algebric. Dar între aspectele enumerate (atenție la paranteze!) și a inventa ceva există o mare diferență. Și deja, în 1200 nu mai văd nume comparabile cu acelea. În 1300 idem. În 1400 nu mai văd decât câțiva astrologi dedicați astronomiei și câțiva alchimiști obsedați de căutarea pietrei filozofale, adică a visului de a transforma metalele neprețioase în aur. În 1500 și în 1600, când noi îi avem pe Copernic, pe Galilei și Newton, liniște de mormânt. Și totuși acele secole corespund apogeului Imperiului Otoman și…

Mă înșel oare sau marile cuceriri ale culturii au loc atunci când o societate ajunge la înalte grade de putere și bogăție? Și, tot referitor la tăcerea mai sus amintită, mă întreb cine este imbecilul care, pentru a preaslăvi știința islamică, atribuie fiilor lui Allah inventarea ochelarilor și a telescopului. Ochelarii i se datorează lui Allesandro da Spina, florentinul care în 1268 a materializat studiul lui Roger Bacon asupra posibilității de a corecta miopia. (Ghicește cum: încastrând două lentile într-o ramă fixată pe urechi sau, printr-un arc, pe nas.) Și telescopul a fost construit în 1609 de către Galileo Galilei, care a observat relieful Lunii, fazele planetei Venus, sateliții lui Jupiter.

Și în ceea ce privește medicina, contribuția științei islamice este caracterizată de obișnuita lipsă de originalitate și creativitate. Și aici ea consistă în absorbția și răspândirea vechilor texte ale grecilor. Și aici ea se oprește la perioade de înflorire a Imperiului Otoman. Pentru a nu comite nedreptăți, mi-am procurat o listă a celor mai cunoscuți și iat-o aici.

Întemeietorul a fost un oarecare Hunayn Ibn Ishak, mai bine cunoscut cu numele latin de Ioannitius, care, în secolul al IX-lea, i-a tradus în arabă pe Hipocrat și Galenus, medicul gladiatorilor și apoi al lui Marcus Aurelius. Dar Ioannitius nu era musulman. Era un creștin nestorian venit la Bagdad. În secolul al IX-lea, îl avem pe un oarecare Rhazes, care a scris mai multe comentarii în latină despre Galenus, precum și tratatul De variolis et morbillis. (Chiar și pe acesta în latină, ca să vezi!) În secolul al X-lea, îl avem pe andaluzul Abu Al Qasim care, mai cunoscut sub numele de Albucasis, conduce un spital la Cordoba și lasă însemnări rudimentare despre chirurgie.

În secolul al XI-lea, foarte cunoscut este persanul Avicenna, care lasă celebra Carte a vindecărilor și celebrul Canon al medicinei. Autorul vorbește despre meningită, pleurită, febră eruptivă, apoplexie, dar este influențat de Galenus și de modul său înspăimântător de a-i trata pe oameni: capete de porumbei, picioare de scorpion, urină de femeie sau de vacă și nu-ți mai spun ce altceva. Tot în secolul al XI-lea, a trăit andaluzul Maimonide. Nici el nu era musulman. Maimonide era evreu, operele sale sunt în ebraică, dar fiii lui Allah și l-au însușit, pentru că, alungat din Cordoba, s-a refugiat la Cairo, unde a devenit chirurgul personal al sultanului Saladin cel Feroce. În secolul al XII-lea, îl avem pe Averroes. (Dar Averroes a lăsat foarte puține urme în domeniul medicinei.)

În secolele următoare, adică acelea care corespund apogeului Imperiului Otoman, nimic. Să fim bine înțeleși, cineva trebuie să fi fost. Este de neconceput ca, la apogeul puterii și al bogăției lor, sultanii să nu se fi înconjurat de medici curanți. Și totuși, exceptându-i pe taumaturgi și pe necromanți, adică pe vrăjitori, lăsându-i la o parte pe astrologi și chimiști, care căutau piatra filozofală, singurul nume pe care îl găsesc în secolele al XV-lea, al XVI-lea și al XVII-lea este acela al lui Avicenna, mort de mult, dar tradus acum în latină și deci cunoscut în toată Europa.

Și aici începe greul pentru că greierii susțin că, începând din Evul Mediu până în 1600, medicina s-a extins în Europa grație școlii islamice. Dar și asta e o minciună gogonată. În Evul Mediu, ea se răspândește datorită călugărilor benedictini, adică grație plantelor lor medicinale, alambicurilor lor, distilatelor lor, științei farmacologice pe care o dezvoltaseră în mânăstirile lor. (De la 1000 la 1300, și datorită Școlii din Salerno, școlii din Montpellier, ca și universităților din Padova, Bologna și Paris.) Și de la 1400 la 1600, ea a înflorit grație Renașterii. Acea Renaștere pe care Islamul nu a avut-o niciodată.

Dragul meu, există un singur domeniu în care fiii lui Allah s–au distins, fără echivoc, domeniul militar, supremația armatelor. Dacă nu mă crezi, uită-te pe un atlas geografic. Vei vedea că în timpul otomanilor peste jumătate din planetă suferea sub călcâiul Islamului. Și prin jumătate de planetă, înțeleg tot Orientul Mijlociu, tot continentul african, două sferturi din Asia, unde înaintaseră și în India, și în China, plus două sferturi din Europa, de unde ajunseseră și în Ucraina, în Rusia și în Islanda. Doar la Polul Nord, la Polul Sud, în Australia și pe continentul american, încă nedescoperit, aceși pacifiști nu ajunseseră încă.

Și amănuntul cel mai îngrozitor este că o asemenea lăcomie nu a fost niciodată izbăvită de vină prin aducerea unui strop de progres.O picătură de lumină, o idee nouă. Isuse Hristoase! Alți invadatori tot aduseseră, tot ar fi adus ceva bun. Folosirea raționamentului, de exemplu. Plăcerea cunoașterii, gustul frumosului. Ei bine, nu.

Invadând, prădând, masacrând, subjugând, au adus doar cultura primitivă a unei lumi care se baza pe tiranie, pe bigotism și pe cruzime. Au știut să impună doar obiceiurile și abuzurile unei religii care copia, care copiază, tot ce este mai rău din religiile apărute înaintea ei. I-au învățat pe alții doar versetele unei cărți, niciodată discutată, niciodată pusă la îndoială, niciodată revizuită! O carte care, cu toate acestea, pretinde să condenseze istoria omenirii și că a dominat-o chiar în trecutul îndepărtat. Adică pe vremea lui Avraam, pe vremea în care Islamul nu exista.

Și acum, lasă-mă să examinez calitățile acestei cărți infailibile, inviolabile, incomparabile. Lasa-mă să contemplu comorile acestui presupus patrimoniu pe care greierii de lux îl respectă mai mult decât uau respectat Das Kapital.

 

 

Sa meditam…

Magii au plecat după o stea doi ani ca să-L găsească pe Isus. Nouă ne trebuie o jumătate de oră, pentru că avem Cuvântul lui Dumnezeu.

Hristos a plecat la Templu la doisprezece ani, pe jos, cale de trei zile, iar noi avem biserica la colțul străzii și totuși duminica după-amiază stăm acasă, plângându-ne de vreme rea.

Hristos s-a dus să Se boteze cale de 150 de kilometri iar noi credem că botezul e un timp în care se fac fotografii și se dau flori celor îmbrăcați în haine albe. La noi primești o floare când te botezi, în Nepal 2 ani de pușcărie, în China o condamnare la moarte.

Ioan Botezătorul nu și-a pierdut capul pentru că l-a bătut pe Irod pe umeri spunându-i că e bine și cerându-i sponsorizări de la primărie. Era în temniță pentru că nu coborâse standardul și nu lăudase celulita Irodiadei. Avea predici arțăgoase, din topor, în care folosea frecvent cuvântul iad, viperă, foc, pocăință, fapte bune.

Acum avea îndoieli. Viața de creștin nu-i absența îndoielii ci biruirea ei. Și Ioan Botezătorul după ce l-a botezat pe Hristos, după ce și-a trimis ucenicii după Învățător, după ce a acceptat să fie vioara a doua, a murit pentru că nu a vrut să trăiască altfel.

Cine crede că viața de creștin e un continuu party se înșeală. Probabil că nu face diferența între Hristos și Gregorian Bivolaru.

Vladimir Pustan

Emisiunea De la idolatrie moderna la binecuvantare – Miskolczi Koloman si Aurelian Barbu 22.11.2012

MEDIOCRITATE SPIRITUALĂ?

Marţi  04.12.2012

MEDIOCRITATE SPIRITUALĂ?

Matei 5:20  Căci vă spun că, dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a Fariseilor, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor.

De felul meu nu sunt o persoană competitivă. De când eram mic şi tata mă punea să mă întrec cu alţi băieţi la fugă, primul lucru pe care îl făceam era să încep să plâng. Fugeam obligat de tata, dar cu atitudinea pierzătorului. Cred că acest lucru îl cam dezamăgea pe el ca şi tată, dar mai cred şi că abia acum înţeleg aceste lucruri.

Meditând la acest verset văd peste ani că Isus, Învăţătorul, mă cheamă la o viaţă de excelenţă: neprihănirea ta trebuie să o întreacă pe cea obişnuită, neprihănirea ta trebuie să exceleze, neprihănirea ta trebuie să fie superioară. Bineînţeles toate aceste prin mijloacele şi resursele Lui, altfel mă trezesc într-o altfel de alergare.

În neprihănirea superioară, nu cea mediocră, Isus mă cheamă să întorc celălalt obraz celui ce mă loveşte, să las şi cămaşa celui ce se judecă cu mine pentru haină, să merg 2 mile cu cel ce mă obligă să merg 1, să-mi iubesc duşmanii, să-i binecuvântez pe cei ce mă blestemă, să fac bine celor ce mă urăsc şi să mă rog pentru cei ce mă persecută. Pentru că a iubi pe prieteni şi a saluta doar pe apropiaţi e ceva obişnuit (mediocru). Isus mă cheamă la un nivel nou, al desăvârşirii, al asemănării cu Tatăl din ceruri.

Tată din ceruri, ştii că nu sunt o fire competitivă, ştii că în alergarea ce mi-ai pus-o în faţă, de multe ori aş vrea să mă regăsesc pe la mijlocul plutonului de alergători, să nu fiu primul, să nu  fiu excelent. Cred că lucrul acesta Te dezamăgeşte… Prin puterea Ta, fă Te rog să pot să alerg în aşa fel încât să capăt premiul – 1 Corinteni 9:24  Nu ştiţi că cei ce aleargă în locul de alergare, toţi aleargă, dar numai unul capătă premiul? Alergaţi dar în aşa fel ca să căpătaţi premiul!

Celor care alergaţi împreună cu mine, vă doresc  Locul I !

Torturat pentru credinta – Haralan Popov

Torturat pentru credinta

Pret: 16 Lei

La libraria Kairos

Pentru comanda aici